Strâng lumina din stele şi din câteva comete despletite şi o
răsfir peste sufletul hoinar prin univers. Mi se întâmplă să îl rătăcesc atunci când, în
grabă, mă scutur de praful de peste zi, golindu-mă până la nedumerire. Îl
găsesc la marginea pământului, acolo unde cerul îneacă ultima palmă de țărână în lacrima gălbuie a Lunii. Nu e surprins când
mă vede. Mă aşteptă. Zâmbindu-i ca celui mai bun prieten, mă aşez lângă el,
strângându-mi cu braţele genunchii aproape de piept. Îl ştiu lângă mine şi
nimic nu mă poate face să mă simt mai întreagă de atât. După un timp, atingându-mă ușor, ca o boare caldă de primăvară, se aşează cuminte în lăcaşul gol, înflorindu-mă.
Las privirea să cotrobăie fără ţintă noaptea.
Raţiunea adoarme nestingherită, părăsind fără pic de vinovăţie realitatea. Şi aşa, bălăngănindu-mi copilăreşte picioarele peste marginea lumii, îmi
lipesc palmele de pământul rece şi, împingându-mă cu toată puterea, mă las
înghiţită de mirajul nesfârşitului, ca într-o evadare spre nicăieri.
A. F.
Foto - google.ro
Samuel
Barber's Adagio for String - 432 Hz