,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee

4 martie 2017

Două jumătăţi întregi



                          M-am  gândit  că  dacă  plec, tu  vei  rămâne în urma mea.  Dar încă eşti aici. Mi-am lăsat, unul câte unul pe drum, la fiecare pas câte un gest, la fiecare gând câte o vorbă, la fiecare întoarcere a privirii înapoi câte o parte din tine. Din mine. Mi-am acoperit urmele cu frunze căzute din ramurile mele, dar am găsit drumul înapoi cu ochii închişi. M-am îndrumat spre ceea ce trebuie, dar am ajuns înapoi spre ceea ce simt. Mi-am zidit inima în piept dar, cum-necum, ea a ajuns tot în mâinile tale. Am plecat, însă n-am ajuns nicăieri, pentru că niciun drum nu ducea prea departe.
                       Sufletul tău respiră uneori, fără să vrei, către mine. Iar eu nu am cum să nu îl simt. Până să încerci să-l opreşti, mi-a spus deja totul. Până să vreau să nu-l aud, simt tot. 
                          Sufletul meu respiră uneori, fără să vreau, către tine. E straniu cum ne apărăm unul de celălalt prin propria noastră absenţă... cum se împarte un tot în două jumătăţi întregi! 
                         Uneori te privesc printre bucăţi de sticlă colorată. Cărările dintre tine şi mine capătă simetrii amăgitoare, prizoniere în jocul de oglindă al unui caleidoscop infantil. Dar, dincolo de orice închipuiri şi dileme, în viaţa mea nouă, tu eşti vechi. Atât de vechi încât, oricât aş vrea, nu aş putea să te desprind din mine. Nu am cum. 
                             În schimb... am cum să nu te mai opresc.
                                                                                            A. F.
                                                                                                                                                                                   Foto - google.ro

Enya - If I Could Be Where You Are

13 februarie 2017

Spre nicăieri

          
                       Strâng lumina din stele şi din câteva comete despletite şi o răsfir peste sufletul hoinar prin univers. Mi se întâmplă să îl rătăcesc atunci când, în grabă, mă scutur de praful de peste zi, golindu-mă până la nedumerire. Îl găsesc la marginea pământului, acolo unde cerul îneacă ultima palmă de țărână în lacrima gălbuie a Lunii. Nu e surprins când mă vede. Mă aşteptă. Zâmbindu-i ca celui mai bun prieten, mă aşez lângă el, strângându-mi cu braţele genunchii aproape de piept. Îl ştiu lângă mine şi nimic nu mă poate face să mă simt mai întreagă de atât. După un timp, atingându-mă ușor, ca o boare caldă de primăvară, se aşează cuminte în lăcaşul gol, înflorindu-mă.
                    Las privirea să cotrobăie fără ţintă noaptea. Raţiunea adoarme nestingherită, părăsind fără pic de vinovăţie realitatea. Şi aşa, bălăngănindu-mi copilăreşte picioarele peste marginea lumii, îmi lipesc palmele de pământul rece şi, împingându-mă cu toată puterea, mă las înghiţită de mirajul nesfârşitului, ca într-o evadare spre nicăieri. 
                                                                                         A. F.
                                                                                                                                                                                Foto - google.ro

Samuel Barber's Adagio for String - 432 Hz

31 ianuarie 2017

Nu să mă caut, ci să mă găsesc


                                  Am plecat de ceva timp spre mine. Nu să mă caut, ci să mă găsesc. Am pus în rucsac toate merindele pentru suflet, toate gândurile bune pentru a-mi aprinde candele pe drum de noapte, răbdare pentru a mă sprijini în urcare şi tot seninul inimii mele pentru a-mi fi ghid şi tovaraş de drum. Mi-am luat încălţări împletite din flori de stâncă şi m-am îmbrăcat în verde crud şi răşină de brad, ca un copac în mişcare pe drumul său spre propria pădure.
                        Încercările mi le-am lăsat pe umeri toate, să-mi fie fulg sau piatră orice străduinţă. Nu le-am gonit, nu le-am legat. Ce nu mai este potrivit se pierde singur, ce încă nu e împlinit oricum rămâne. Ştiu că, dincolo de tot ce mă ridică, dincolo de tot ce mă coboară, am dreptul să fiu un om minunat şi am voie să fiu un om care greşeşte. Şi, trecător prin toate, am privilegiul de a înţelege şi de a învăţa din tot ceea ce trăiesc! 
                                                                                   A. F.
                                                                                                                                                                               Foto - google.ro


Marc Enfroy - Woodland Waltz 

24 ianuarie 2017

Leagănul pisicii


                        El este cealaltă parte din ceea ce sunt eu. Eu sunt acea parte din el care-i umple braţele întinse. Uneori curge ca un râu pe lângă mine şi atunci mă aşez tăcută pe o piatră lângă el. Şi tac. El tace. Iar după ce ne-am ascultat destul, vorbim. El pune peste seminţele din sufletul meu cuvinte ude. Eu pun un strop de soare în golul ce-a rămas în el. El mă aşteaptă. Eu cresc. Apoi, când mă ridic deasupra, îl prind de mână şi îl trag spre mine. Se duce şi mai sus şi eu mă ţin de el. Drumul e lung, iar lecţiile vieţii sunt trepte pe scara dintre el şi mine, dintre mine şi el.
                     Când îl port în suflet, inima mea e caldă şi bună. Când mă înstrăinez de el, mă rătăcesc de inima mea. Sunt frânghii nevăzute, prinse între suflete, care atrag corăbiile una către cealaltă, fără vânt. Sunt multe, nesocotite bătăi de inimă ce trag la galere, într-un joc de destin în care raţiunea nu poate decât să acopere, să ascundă, să decupeze cu argumente logice ceea ce nu are nimic logic în ea. 
                                                                                             A. F.
                                                                                                                                                                                 Foto - google.ro

PS: Cat'sCradle sau "Leagănul pisicii" este un joc ce se joacă între două persoane cu o sfoară, al cărui scop este crearea unor figuri simetrice. 

13 ianuarie 2017

Linişte, acum vorbeşte tăcerea!


                         Am citit acum câţiva ani buni, într-o carte, nu mai ştiu care, că atunci când trece cineva drag dincolo, durerea pe care o simţi nu e atât pentru că îl plângi pe cel plecat, cât pentru că te plângi pe tine, îţi plângi pierderea, golul rămas, neputinţa ta de a opri acea fiinţă lângă tine. Deodată, te confrunţi cu o realitate din care acea persoană nu mai face parte.
                          Mi s-a părut nedreaptă această idee şi greu de digerat atunci. M-am gândit că cel care a scris asta bate câmpii.
                           La scurt timp, un astfel de eveniment m-a făcut să văd aceste lucruri mult mai clar şi să am puterea să înţeleg că, îmi convine sau nu, cam aşa stă treaba.
                           Au trecut ani buni de atunci.  Faptul că cineva apropiat a trecut în  "nefiinţă"  nu mă mai doboară. Probabil că şi cu moartea înveţi să te obişnuieşti câte puţin. Am înţeles că fiecare are locul, rostul şi timpul lui pe pământ, iar când termină ce are de făcut, trece mai departe. Ăsta este mersul lucrurilor. Te doare sau nu, accepţi sau nu, vrei sau nu vrei, moartea face parte din viaţă.
                            Adevărul, însă, este că nu eşti pregătit niciodată să dai nas în nas cu ea. Doar te crezi pregătit. Vrei să fii pregătit! Şi oricât de călit ai fi, doare. Nu pierzi doar o fiinţă dragă, ci şi o parte din tine. Ştii că viaţa merge înainte, însă, în acel moment, simţi că nimic nu va mai fi la fel. Pentru un timp, parcă se opresc toate în loc şi sufletul tău strigă spre propria-i lume: ,,Linişte, acum vorbeşte tăcerea!"
                                                                        A. F.
                                                                                                                                                                                 Foto - google.ro

Time to Let Go - Beautiful Piano Music 

7 ianuarie 2017

Aprinde o stea!


                          Viaţa unui om este ecoul sufletului său ce strigă în lume căutându-se pe sine. Cu cât ne căutăm înafară, cu atât mai mult ne îndepărtăm de noi. Nu suntem perfecţi, dar, cu siguranţă, fiecare este unic în felul său. Ne-ar putea spune altcineva cine suntem, mai profund şi mai adevărat decât o putem face noi înşine? Ne putem vedea mai clar ca atunci când ne privim în oglinda cerului si, deşi zi sau noapte, ştim că, undeva, acolo, aşteaptă să fie aprinsă propria noastră stea ? 
                             Când judecăm, ceilalţi greşesc. Când ceva nu este cum ,,trebuie" să fie, lumea devine nedreaptă... ne simţim singuri şi ne întristăm pe măsură. Tristeţea se naşte din neîmplinirea aşteptărilor. Când creăm şi dăruim ceva din cel mai profund lăcaş al inimii, iubind, nu aşteptăm nimic. Neaşteptând nimic, ceilalţi nu pot greşi. Dar cum să reuşim să-i iubim astfel pe alţii, când ne-am îndepărtat de propria noastră acceptare, de iubirea de Dumnezeu şi de noi înşine?
                         Cerul nu este atât de departe cum pare, iar drumul prin neantul universului către propria stea se străbate de cele mai multe ori prin propriul întuneric. Nu ne simţim singuri pentru că nu este nimeni cu noi, ci pentru că fiecare a uitat să fie cu sine.
                                                                                   A. F.
                                                                                                                                                                               Foto - google.ro


Laura Stoica – Nicio stea

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi