- ,,Iubind pe cineva, l-ai luat în sufletul tău fără ca el să piardă ceva.”- Nicolae Iorga

27 iunie 2016

Pe drum


                    Am fost întrebată astăzi unde am dispărut, de ce nu mai scriu nimic. 
                    ,,Nicăieri”, am răspuns. 
                    ,,Şi unde este acel NICĂIERI”? ... m-a iscodit zâmbind.
                    Eu încă scriu! Doar că scriu fără cuvinte, fără urme, tăcută, înăuntru, prea flămândă de mine pentru a mă împărţi înafară. Sunt momente în care te recunoşti pe tine însăţi doar în tăcere. Te strângi în braţe şi încetezi să mai priveşti cu ochii. Doar simţi. Şi urci şi cobori, stai pe loc şi alergi cu braţele strânse în jurul tău, până devii una şi aceeaşi cu tine. Începe să îţi placă să stai aşa, strigându-te pe muţeşte, tânjind către acceptarea întregului adevăr dintre ,,tuşi ,,tine. Aşa scrii pe dinăuntru cu inima. Dacă încerci să desluşeşti cu mintea, nu înţelegi nimic. Pentru că mintea cere gânduri, cuvinte, iar în suflet, în profunzime, este doar tăcere. Şi ce a legat mintea, doar inima reuşeşte să elibereze, în drumul ei spre propriul Tărâm de Nicăieri. 
                                                                                                A. F.
                                                                                                                                Foto - google.ro

1 iunie 2016

Înapoi Acasă


                    Sunt momente în care mă simt Acasă. Stau aşa, plină de mine, şi-mi ascult inima bătând cu ecou, dincolo de forfota atâtor clipe de căutare a ceva ce, de fapt, acum ştiu că am avut dintotdeauna: strălucirea unui suflet de copil.
                      Copilul din mine tresaltă de bucurie. După multă vreme, rătăcit în negare, e băgat în seamă, respectat, mângâiat, iubit şi valorificat aşa cum merită. L-am găsit stând în prag, căutându-mă cu privirea, ca după o foarte mare aşteptare. Nu mi-a reproşat nimic, doar m-a strâns fericit în braţe şi s-a cuibărit la locul lui, în fiinţa mea, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată.
                     De atunci, în fiecare zi, îmi aduc aminte de încă ceva din mine. Am şters cu grija ferestrele pentru a putea face lumină, le-am deschis larg să se umple tot spaţiul de soare. Nu prea repede că se poate orbi, nu prea domol că revine uitarea.
                Copilul din mine vorbeşte. E acelaşi ca în fiecare, un copil uitat, împachetat în nenumărate frici de a nu deveni vulnerabil şi ridicol, îndemnat dintotdeauna să ,,crească” din ce în ce mai mic. Indiferent de cât de departe aluneci, el rămâne acolo în prag, aşteptându-te să-l iei în braţe, să te opreşti în tăcere să îl poţi auzi, să prinzi curaj să îl poţi asculta, să ceri înţelepciune să îl poţi înţelege, să-i oferi atât de multă dragoste încât să-l poţi vindeca. El doar aşteaptă răbdător să îţi doreşti să regăseşti cărarea către el, către propriul Sine, înapoi Acasă.
                                                                                                        A. F.
                                                                                                                                Foto - google.ro

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi