,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee

28 aprilie 2016

Gând încolţit


                   Mă închid într-un sâmbure de măr şi aştept să mă nasc copac. Ascult cum, de fraged, putrezește mărul şi mă ghemuiesc visând, într-o copleşitoare aşteptare, la îmbrăţişarea rece cu iz de pământ şi iarbă proaspăt cosită. Abia aştept să mă răsfrâng în crengi peste cerul albastru şi norii grăbiţi, să arunc ocheade furişate printre frunze scuturând vânt, să urlu de verde şi de zăpezi târzii, în timp ce strâng anotimpuri... rufe pe crengi, prinse bine cu cârlige de fum. Grea meteahnă. Timpul arde aşteptări între ziua de ieri şi cea de mâine, între ziua ce tocmai a fost şi ziua ce, poate, nu va veni niciodată.
                                                                                                      A. F.
                                                                                                                                  Foto - google.ro

21 aprilie 2016

Acum


                                 Nu mai e timp să luăm de la capăt ziua ce tocmai a trecut. Nu avem cum să schimbăm ceva din ea. Putem doar să cântărim, să punem un petec de înţelepciune peste clipa etichetată drept rebut de un regret sau să înrămăm momentul într-un zâmbet nostalgic, rupt din încântare.
                            Putem să privim înapoi, dar nu mai putem atinge. Totul e o oglindă fără fund, în care imaginile se bălăcesc nestingherite în emoții atât de vii şi totuşi atât de departe. Putem retrăi, dar nu mai putem schimba nimic din ce a fost, putem înţelege, dar nu ne putem întoarce. Trecutul nu e tangibil, viitorul e ficțiune. Ceea ce avem se numește Prezent. Singura concretizare a faptului ca suntem este ACUM. Un ACUM mereu în schimbare, mereu altul, niciodată parcă pregătit pentru noi. Ne e greu să înțelegem că noi suntem cei care trebuie să fim pregătiți să trăim în el, să fim prezenţi acolo unde, de fapt, suntem, dar uităm să fim.
                                                                                                     A. F.
                                                                                                                               Foto - google.ro

15 aprilie 2016

Rânduri, rânduri...

                       Rânduri, rânduri... aşternute pe hârtie, chip și suflet. 
                                                                                              Foto: Anca Florea

10 aprilie 2016

Ecou


                       Mi-e tare drag de omul care stă smerit şi străluceşte fără să facă niciun efort. Nici măcar nu-şi doreşte în mod specific asta. El doar este aşa cum simte. Nu se sfieşte să plângă, doar că nu o face de tristeţe, nici de obidă, nici de furie. Ştie să plângă de fericire şi atât. Pentru că în inima lui e loc pentru tot miracolul care îl înconjoară. Când este certat, nu ceartă; când este nedreptăţit, înţelege; când nu este iubit, el poate iubi. Omul acesta e bun şi cald, ca o pâine tocmai scoasă din vatră. Se oferă hrană tuturor, celor flămânzi, dar şi celor sătui şi lacomi. Nu judecă. Doar se oferă. Şi nu se epuizează niciodată. De ce? Pentru că prin el curg cerul şi pământul, deopotrivă. Atât de simplu… atât de simplu încât devine neînţeles de complicat, uneori.
                       Mi-e drag omul acesta ,,puţin” şi frumos. Nu are nevoie de niciun statut, de nicio copertă, de niciun har deosebit. El este omul pe care aproape nimeni nu-l crede că există. Trecem mereu pe lângă el şi refuzăm să îl vedem. Şi prin fiecare clipă de negare, riscăm să stingem scânteia ce poate aprinde inima unui astfel de om în piepturile fiecăruia dintre noi. Să-i dăm aşadar contur în mintea noastră, să ne deschidem braţele să ne poată îmbrăţişa şi să nu ne temem să îl luăm oaspete pe viaţă atunci când, deşi plecat, glasul inimii lui răsună în ecou, atât de frumos, în inima noastră.
                                                                                                    A. F.
                                                                                                                             Foto - google.ro
Ennio Morricone - Le Vent Le Cri

3 aprilie 2016

Între cer și pământ


                       Printre paşii aruncați pe caldarâm, o monedă de 5 bani licărește în soare. Mă opresc privind-o îndoielnic și încerc să cântăresc norocul ce a dat peste mine. Zâmbesc ironic, dar asta nu mă oprește să mă aplec și să o culeg din praful de pe drum. O las să cadă în poșetă și, cu siguranța norocului la purtător, îmi continui drumul către rutina unei zile oarecare. - Ea acolo, în întuneric, printre toate nebuniile posibile și imposibile din geanta unei femei. -
                      Ziua a trecut sfidător de repede și strada, aproape goală acum, mi se întinde înainte, spre casă. Măresc pasul și privesc în sus, peste oameni, lucruri, zgomote, umbre și alte cele, căutând parcă o oază în care să mă pot opri. Văd luna mare, rotundă, strălucind imensă în noapte. Ca un deja-vu, mă opresc ancorându-mi privirea de ea și încerc să cântăresc cât mă costă încă un strop de imaginaţie. Am zâmbit ironic, dar asta nu m-a oprit să mă ridic și să o culeg de pe cer. O las să cadă în inima mea și, cu încântarea unui vis la purtător, îmi continui drumul către odihna unei nopți oarecare. - Ea acolo, în lumină, printre toate nebuniile posibile și imposibile din inima unei femei. -

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi