Am avut o discuţie foarte interesantă, ieri, cu un
bun prieten. Am încercat să îi spun că viaţa este ofertantă şi plină de minunăţii
atunci când îţi dai voie să le observi peste tot în jurul tău şi, mai apoi, să
te iubeşti atât de mult încât să simţi că le şi meriţi, să le poţi primi. Mi-a
zâmbit uşor ironic şi mi-a spus că sunt fără remediu. După un întreg monolog despre
realitatea crudă şi de neevitat, despre cărămizi, bolovani, nedreptăţi şi alte încrengături,
m-a strâns în braţe de rămas bun şi a plecat. Nu l-am întrerupt nicio secundă. Ştiam
că ar fi în zadar. Nu avea nevoie să înţeleagă, ci doar să fie ascultat. Fiecare
la timpul lui.
Mi-a spus că sunt o visătoare. Am zâmbit amuzată.
Mai toate discuţiile pe care le port se termină cu remarca aceasta! Ceea ce nu înţelegem
este că toţi suntem nişte visători. Doar că o parte învaţă să viseze frumos,
iar alţii rămân blocaţi în propriile coşmaruri.
Realitatea ne-o clădim fiecare din visele noastre. E o alegere pe cât de simplă,
pe atât de greu de acceptat. Cum este să îi vorbeşti nopţii despre cât de
frumos este un răsărit de soare? La fel de greu cât să realizezi că şi pe timp
de zi stelele, luna sunt tot acolo, sus. Dar de câte ori în zi privim spre ele?
A. F.
A. F.