- ,,Iubind pe cineva, l-ai luat în sufletul tău fără ca el să piardă ceva.”- Nicolae Iorga

29 aprilie 2015

Înaintând cu paşii înapoi

             Foto- google.ro

                 Când erai mic aveai curaj. Primul pas, deşi nesigur, era un început. Apoi, nu conteneai să faci altul şi altul, căzând şi ridicându-te cu încăpăţânare. Cu lacrimi pe obraz o luai mereu de la capăt. Uitai că doare. Explorai totul cu o curiozitate inepuizabilă, descopereai lumea prin cel mai banal lucru, contemplând-o ca pe cea mai desăvârşită creaţie. Erai perseverent şi dornic de a creşte, de a cunoaşte. Te-ai născut aşa, cu această naturaleţe în a rezolva orice impas, de a depăşi orice limită, de a şti mai mult, de a fi mai mult. Instinctiv. Încrezător. Creativ. Cu iubire.
                     Apoi ai crescut. Ai invăţat să alergi. Ai învăţat despre ecuaţii, Darwin şi păduri tropicale. Ai început să îţi doreşti lucruri pe care nu reuşeai întotdeauna să le obţii. Şi ţi s-a spus că nu se poate! Ai început să cunoşti alţi copii care reuşeau lucruri pe care tu nu le puteai încă face. Şi-atunci ţi s-a spus că nu eşti capabil! Ai început să-ţi doreşti să fii iubit chiar şi atunci când pentru ei nu erai perfect. Dar ţi s-a spus că nu meriţi! Ai început să cunoşti oamenii mari. Dar ei nu aveau destulă răbdare să te cunoască pe tine. Şi te-au limitat la ceea ce aveau ei nevoie să vadă, să fii. Deşi creşteai, ai devenit din ce în ce mai mic; deşi erai puternic, ai devenit din ce în ce mai slab; ai renunţat la dreptul de a fi iubit, la fericire.
                    Poate e timpul să învăţăm să redevenim copii. Poate e nevoie să ne ridicăm şi să păşim ca şi cum ar fi prima oară. Să ne întoarcem la inocenţă, la curaj, la senin, la iubirea aceea naivă şi atotcuprinzătoare  care nu cere, nu judecă, nu leagă. Pare o utopie. ,,Este!”, gândesc cu siguranţă mulţi dintre voi. Şi cu toate astea, în fiecare dintre noi trăieşte un copil părăsit… un abandon a cărui negare mi se pare în sine o copilărie.
                                                                                         A. F.

24 aprilie 2015

Acum, mai mult ca niciodată


             Foto- google.ro

                  Îmi curge sufletul râu când mă gândesc la tine şi parcă  tălpile  mele deja aleargă sărutându-te. Fiecare primăvară vine cu freamătul acesta, ca o îngânare de astă vară. Şi-mi place! Mi-e dor să te simt cum mă apuci de glezne şi mă legi de valuri hohotind în zare ca o bezmetică! Doamne, cât semănăm! Tu ştii! De ce credeai că te iubesc atât?
                       Mi-e dor de singurătatea noastră. Mi-e dor de tine stând la malul meu, capăt din viaţa mea, citindu-mă carte cu slove din scoici, delfini şi căluţi de mare, unde semn de carte sunt algele verzi. Acum pot să stau nouă şi limpede, să împărtăşesc nesfârşirii tale nesfârşirea mea… să nu-ţi mai oglindesc neliniştea ci măreţia, să nu-ţi mai aduni valul din ochii mei ci răsăritul de soare. Ne-am amuzat întotdeauna făcând schimb de suflete, alergându-ne în nisip prin gări imaginare, în care ne aşteptam pe rând, ca nişte pasageri neobosiţi şi goi de realităţi neimportante, inutile. Tu mereu puternică şi protectoare, eu mereu copil-scânteie, arşiţă în vânt. 
                      Mi-e dor de tine, Mare! Mi-e dor de mine îmbrăţişându-te, adunându-te căluş sub geană şi lăsându-te corabie pe suflet... să-mi curgi neant pe tâmple până la pământ. Să fim tăcere. Să fim clipă. Simplu. Doar să fim.
                                                                                         A. F.

22 aprilie 2015

Cu sufletul în zare

                   Asa arată Clujul înainte de furtuna, privit de sus, de la ruinele cetăţii. (Am folosit o prelucrare foto accentuată, pentru a-i scoate în evidenţă frumuseţea pitită sub norii încercănaţi.) Era atâta linişte că parcă şi vântul striga printre crengi în surdină. În depărtare, ploua deja. Dacă priveai cu atenţie, se vedea pătura de picături căzând prin lumina firavă. Furtuna era aproape. Dar cui îi păsa? Încremenirea oraşului îţi pătrundea până în oase. Şi aşa, fără să vrei, rămâneai cu privirea pierdută în zare, desenând cu ochii sufletului, în culorile curcubeului, încă de dinainte de venirea ploii. 
                                              Foto: Anca Florea - Clujul văzut de sus, de la Cetate
                                                                                           

20 aprilie 2015

Un pumn de cuvinte, miracole de buzunar


                       Trăiesc printre miracole şi mă minunez de simplitatea fiecăruia în parte. Am început să înţeleg că un miracol nu cere neapărat recunoaştere, ci doar o inimă deschisă, prin care să-l poţi primi în viaţa ta. El nu poate exista dacă ochiul firii nu e deschis şi nici nu-şi poate atinge menirea dacă sufletul nu e pregătit să se umple de el.
              Un miracol poate exista ca fiind o întâmplare, poate purta camuflaj de normalitate, poate supravieţui celei mai neînduplecate minţi supusă negării şi se poate dărui în cele mai mărunte forme, nebănuite. Miracolul naşte alte miracole, renaşte vieţi şi suflete, minţi şi forme, se dăruieşte într-o minimă condiţionare: să-l primeşti şi te bucuri de el. E pretutindeni. Te înconjoară, îţi dă siguranţă şi te luminează pe dinăuntru atunci cand îl îmbrăţişezi. El există pentru tine.
                        Dar să nu uităm că, ceea ce ,,ni se cuvine azi”, mâine ar putea fi un miracol care, poate, nu mai vine. Să ne bucurăm din plin de tot ceea ce ne înconjoară. Să încercăm să fim noi înşine un miracol pentru noi şi pentru toţi cei din jurul nostru! 
                                                                                       A. F.

16 aprilie 2015

Se întorc berzele acasă

               Le-am zărit din maşină, în drum spre Slănic Moldova. ,,Opreşte, trage pe dreapta! Repede!"  Un câmp de berze zvelte se întindea mişcător, pe sub pomii ninşi. Am rămas cu aparatul foto în mână, admirându-le fascinată, ca în faţa unei minuni. Nu văzusem în viaţa mea atâtea berze la un loc! Doamne, cât erau de frumoase! ,,Păi ce faci? Fă si tu o poză, nu de asta m-ai pus să opresc?" Până să mă dezmeticesc, ca la un semn de nicăieri, şi-au luat zborul! …lungi, graţioase, imaculate. Am apucat să trag doua-trei cadre în fugă, să surprind magia… în zbor…
                      E primăvară, se întorc berzele! Le cheamă verdele pământului, acasă.
                                                                           Foto: Anca Florea
                                                                      

10 aprilie 2015

Un Paşte liniştit şi luminat!

                      „Săvârşitu-s-a.” (Ioan 19,30)
                   Foto: Anca Florea - În drumul către Mănăstirea Sâmbăta de Sus

6 aprilie 2015

Scara dintre noi şi El

                    Un indicator modest stătea mărturie, pe la mijlocul drumului dintre Bacău şi Vaslui, că în apropiere se află un lăcaş de cult. Am pornit într-acolo, mânaţi de dorinţa unui popas. Cocoţat pe dealuri, lacaşul Domnului ni s-a deschis înainte ca abia scos din baierele cerului şi parcă toată lumina aceea caldă se strângea în jurul lui ca în cel al unei vedenii. 
                    Foto: Anca Florea   - Mănăstirea ,,Sf. Mina", Plopana, Bacău

3 aprilie 2015

Un pom de cuvinte

      Foto- google.ro

                     Muşc dintr-un măr. Îl aud trosnind sub presiunea dinţilor şi sucul dulce acrişor îmi invadează papilele gustative. Savurez din plin momentul. Strâng cu putere fructul roşu, lipindu-mi degetele cu poftă, aproape sufocându-l, instinct al unei admiraţii copilăreşti. Îl privesc încântată şi, inspirând, îmi simt plămânii băltind în aroma de măr proaspăt. Straşnică senzaţie! Iau încă o muşcătură, încă una... trosnind languros într-un continuu ecou lacom. Până şi ultimele rămăşiţe, mimând fără voie o clepsidră, mă îmbie să mai fur, de ici, de colo, câte o bucată zemoasă şi înmiresmată.
                Încep să miros eu însumi a măr, din interior. Ca un sărut de rămas bun, o sămânţă cafenie, mică, mi se rostogoleşte în palmă, într-un abandon deplin. Îi zâmbesc cu subînţeles şi o sfărâm într-o clipită, printr-un joc nevinovat de maxilar. Un fior amărui mă învăluie, relaxându-mi toate simţurile. Mă gândesc că totul a început cu o sămânţă şi s-a sfârşit cu o alta. Şi cum ştiu că nimic nu se pierde, aştept cu recunoştinţă să răsară pomul din mine… un pom de cuvinte.
                                                                                     A. F.

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi