,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee

30 iulie 2015

Dansând în ploaie

                      Plouase. Stătea în iarbă, veselă nevoie-mare, adunând între degetele ei lungi şi albe, mult râvniţii stropi de ploaie. Era toată o bucurie! Am întrebat-o: ,,Cum e să fii floare?" A pufnit în râs şi mi-a răspuns cu o întrebare: ,,Cum e să fii om?"  
                      Am strâns la rândul meu picăturile de ploaie în palmă şi, zâmbindu-i complice, am trecut mai departe... ,,E minunat!!!" 
                                                                                                          A. F.
                                                                                                                  Foto: Anca Florea

24 iulie 2015

Vinovată de iubire



                       Dacă poţi să vezi în iubire teamă, atunci nu despre iubire vorbim. Dacă vezi iubirea ca fiind povară, atunci nu e ea. Iubirea nu distruge, nu rătăceşte, nu înrobeşte. Iubirea curge liber, trezeşte, armonizează, împlineşte, dăruieşte continuu şi nu cere, nu ceartă, nu acaparează. Iubirea colorează sufletul, nu-l şterge, aduce lumină, nu întunecă. Iubirea nu are cum să dezamăgească, pentru ca ea nu aşteaptă nimic. Ea doar izvorăşte şi curge fără împotrivire. Iubirea nu e doar o lecţie de biologie şi nici o piesă de teatru pe Broadway. Iubirea se trăieşte, se respiră, nu pentru că vrei sau nu, ci pentru că o simţi curgându-ţi prin vene fără oprelişti. Iubirea există… sau nu.
                     Însinguraţi şi uitând de noi înşine, trăim fugind de incertitudini, de abandon. De fapt, ne temem de noi, nu de iubire. Am fost învăţaţi că iubirea rupe, ameninţă, consumă, leagă. Dar iubirea este Dumnezeu. Ea cântă şi strigă de bucurie, înseninează şi dăruieşte. Noi rupem şi legăm în numele ei. De ce de câte ori vrem să ajungem pe malul celălalt al lacului dăm vina pe apa şi nu recunoaştem că încă nu am învăţat să înotăm?
                    Precum un puf de păpădie adus de vânt ai coborât între linia vieţii şi cea a inimii, din căuşul palmei mele. De pleci sau stai, iubirea mea rămâne. De mă priveşti sau nu, o să-ţi zâmbesc oricum, din când în când. Ce-a fost să fie s-a-mplinit. Ce este, este. Ce va fi, va fi… Cu toată gingăşia, firescul şi bucuria sufletului meu, mă plec ţie cu recunoştinţă şi îţi multumesc!

 - O să lăsăm iubirea necondiţionată să îşi facă treaba. Ştiu că teoria este una şi practica alta, dar dacă încercăm şi creăm un nou sistem de abordare a iubirii ... reuşim, măcar din când în când, la început. E minunat când sentimentele ne sunt împărtăşite! Dar e şi mai minunat când, împărtăşite sau nu, le dăruieşti din tot sufletul, fără să-ţi fie teamă de nimic, fără să cântăreşti, fără să moară ceva în tine atunci când înapoi nu vine nimic. Eşti fericit că dăruieşti! Pare o utopie, dar e mult mai mult! Are oare nevoie iubirea să fie justificată?
   Să vă fie viaţa toată numai dragoste, fie ea de dat sau de primit! -
                                                                                             A. F.

   Montaj video: CONDOR 28 iulie 2015
                        -  https://www.youtube.com/watch?v=PAQNl9_jybo

23 iulie 2015

Iertarea de sine


                     Dacă îţi este greu, regăseşte-te! Dacă nu ştii încotro să o iei, mergi înspre lumină! Dacă e doar întuneric, dă-ţi voie să suferi până se va face loc şi pentru ea! Dacă te întrebi dacă meriţi, nu mai sta pe gânduri şi iartă-te! Dacă nu poţi să te ierţi, iubeşte-te măcar într-atât încât să înţelegi de ce crezi că ai greşit!
                    Ascultă-te, vezi dacă inima ta e cea care deschide uşa care îţi stă înainte! Las-o să te poarte, să te împlinească, să te adune! Abia când îţi dai voie să fii vulnerabil relizezi cu adevărat cât de puternic eşti. Adu-ţi aminte câţi munţi ai trecut până acum, câte mări ai străbătut plutind uneori în derivă, câte ploi te-au curăţat de neputinţe şi câte neîmpliniri ai ars în dogoarea strânsă de pasul tău pe pământ! Erau doar umbrele pe care le lăsai în urmă când ai întâlnit lumina. De ce te întorci mereu la căderi şi uiţi atât de uşor ce te-a făcut să te ridici? Ai uitat cine eşti, ce poţi, ce ştii? 
                       Hei, tu, pui de soare, ieşi de sub nori! E destul albastru pentru sufletul tău şi destul pământ pentru razele tale!
                                                                               A. F. 

20 iulie 2015

Blue freedom

                Nu ştiu dacă ei au zburat pe lângă mine sau eu pe lângă ei. Nu ştiu dacă aripile lor despărţeau cerul de mare sau ochiul meu despărţea cu privirea albastrul mării de cer. Contează? Sufletul nu are timp de logică şi explicaţii în astfel de momente. El trăieşte, respiră şi alunecă, dincolo de orice limită, prin magia momentului. 
                    Gândul te poartă acolo unde îţi cere inima şi uneori pasul te duce acolo unde ai gândit.
                       - Foto: Anca Florea (prelucrare HDR) - Marea Egee, 2015

15 iulie 2015

Mai mult decât


                   Uneori mă aşez cu tâmplele între două zile şi tac. Mă aşez cu genunchii la piept, pe pragul dintre ele şi aştept să vii. Te aud trecând prin umărul meu stâng, păşind grăbit printre cele câteva păpădii galbene prinse în păr, apoi pe gât, mângâindu-mi în treacăt o şuviţă rebelă, ca pe o frunză în cădere. Pentru o secundă ai privit înapoi şi te-ai oprit. Am crezut că m-ai recunoscut... dar nu. Habar nu ai că treci prin mine. De drag şi fără vină, te las să pleci prin umărul meu drept, mai departe, către tine.
                   Tu ştii că nu vei putea să mă cuprinzi cu ambele braţe niciodată. Oricât de mult te-ai strădui, voi aluneca în sus, mai departe, încercând să te prind din urmă, în timp ce tu, rătăcind printre umerii mei, mă vei căuta spre înainte. Nu-i nimic. Umerii mei vor sta pe aleea dintre noapte şi zi, în lumina castanilor înfloriţi de pe margini. Între timp, probabil că vor înflori şi teii. Pe drumul dintre ei, într-o zi, când vei trece, îţi vei aminti c-ai mai trecut.
                      Iubirea nu e întotdeauna un zbor în derivă, fără aripă. Ea nu se scrie doar pe drumul dintre umerii unei femei. Uneori poate fi un cântec simplu, fără versuri, pe acordurile căruia paşii tăi calcă peste paşii ei în oglindă, într-un dans desăvârşit, fără pereche, pe luciul unui lac de vinilin.
                                                                                A. F. 

1 iulie 2015

Ecou


                  O sa fiu oaspete în sufletul tău de câte ori mă vei chema. Nu am să-ţi forţez ferestrele să se deschidă şi nici la uşă n-am să bat de prea multe ori. De mă vei pofti înăuntru, am să mă descalţ la intrare şi-am să-ţi spun cu zâmbetul pe buze: ,,Bună ziua, om drag! Bun găsit!”. Şi de-mi vei oferi un pahar cu apă, n-am să te refuz, pentru că mai tot timpul mi-e sete de râul ce trece prin tine.
                     Să mă ierţi, uneori hainele mele sunt ude pentru că acolo, de unde vin eu, mai plouă. Alteori ninge. Chiar dacă mă descalţ, câţiva fulgi s-ar putea să-ţi cadă pe podea sau poate vreo pală de vânt să intre pe furiş cu mine, să stingă ceea ce tu te străduieşti să păstrezi aprins. Alteori, poate adun în mine prea mult soare şi vin, trezind prea dintr-odată umbrele de prin prejur.
                         Uneori, ştiu. Alteori… nu înţeleg.
                     De fiecare dată când vei auzi bătăi de inimă în uşă, să  ştii  că  te  caută sufletul meu. Nu trebuie să deschizi decât dacă mă primeşti întreagă, pe mine, aşa cum sunt eu. Altfel... las-o închisă! Deşi, uneori simt că dacă ar fi să nu te mai găsesc vreodată, te-aş căuta prin nicăieri, până m-aş pierde şi pe mine.                        
                                                                                        A. F. 

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi