,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee

29 iunie 2015

Pâinea noastră, cea de toate zilele...


              Asta era ziua noastră. Era ziua mea şi a lui. Era ziua în care eu şi el ne sărbătoream ziua de nume. Era acel ceva al nostru, ca o pâine aburindă ruptă în două, o inimă caldă, împărţită cu atâta drag între noi. Îl chema Paul şi a fost tatăl meu. Numele meu de botez este Paula şi sunt copilul lui. Uneori simt asta ca o prelungire a unei părţi din el în lume. Ce ciudat sună, el a fost tatăl meu, eu încă sunt copilul lui…. 
               Şi apropo de pâine aburindă…  Îmi aduc aminte de un moment tare drag. Venisem din provincie în Bucureşti, să mă înscriu la facultate. Tata mă însoţea. Eram o puştoaică cu un rucsac plin cu idealuri şi visuri de împlinit (o parte, încă le mai port cu mine). Aveam o viaţă de trăit şi elanul celor 18 ani.  După patru ore de mers cu trenul şi alte câteva de orbecăit prin Bucureşti, stat la rând prin facultate, xerox şi staţii de tramvai, într-o zi nefiresc de caldă de septembrie, am intrat ca niste lupi flămânzi într-o alimentară. Ţin minte ca şi cum ar fi aievea. A cumparat o pâine caldă şi zece felii de parizer. Doamne, cât de bine miroseau! Ne-am găsit un loc, undeva, între nişte străduţe din apropierea gării şi ne-am aşezat pe un gărduleţ de metal. Am împărţit pâinea în două şi am mâncat cu atâta poftă acele feliuţe de parizer de parcă nu exista ceva mai bun pe pământ. Muşcam şi ne priveam în ochi, pufnind în râs unul de altul, ca doi copii care fac o poznă. Nu mai conta nimic şi nimeni în jur, lumea noastră se restrânsese la noi doi şi foamea noastră. La râsul nostru. La bucuria noastră. La noi. Şi acest ,,noi” era atât de rar, atât de puţin ne întâlneam fără să trecem în grabă unul pe lângă celălalt…
                   E ziua noastră tată! Hai să o împărţim ca altădată! Ia-mă în braţe, sărută-mă pe frunte şi împarte inima ta aburindă cu mine! În sufletul meu e loc destul pentru o nouă poveste. De oriunde ai fi, tu rosteşte-o, eu te aud!
                                                                                     A. F. 

26 iunie 2015

Drumul spre acasă

                    În depărtare, cerul se agăţa şăgalnic în vânt, de pământ. Uneori privesc înapoi în timp ce păşesc înainte. Apoi, mă ancorez în prezent şi, răvăşindu-mi zilele cu fluturi de hârtie în păr, eşarfa verde de pe umerii mei îmi poartă năzuinţele dincolo de aproape, ca o aripă neobosită spre nesfârşirea albastră de acasă.
                    Foto: Anca Florea - 2015

19 iunie 2015

Necuvinte


                    Vino mai aproape! Am mai adus un scaun aici, alături, pentru tine. Vino şi aşează-te. Sunt doar eu. Cortina am ridicat-o în timp ce te auzeam păşind pe coridoare. O să mă aşez şi eu pe scaunul de lângă tine. O să privim sala goală până când ne vom simţi atât de singuri încât să ne dorim să ne întoarcem unul către celălalt. Aşa, ochi în ochi până obosesc toate cuvintele. Abia apoi vom putea vorbi. Prin tăcere. Atingându-ne cu câte un zâmbet cât o sclipire de stele. Ascultându-ne. 
                         Ne vom privi până când ne vor obosi şi ochii. Îi vom închide.
                   Vei şti că sunt când inima ţi se va umple cu mine. O vei simţi bătând cu putere, ca o ploaie caldă, de primăvară, în geam. Iar de vei întinde braţele să te ude, te vei umple de fluturi albi, încărunţiţi între timp de zăpadă.
                         Mă vei găsi. Voi şti că eşti când te voi auzi trecând prin mine.
                      Sala goală e acum plină... cu tine... cu mine... Scena aduce faţă în faţă un om împărţit la doi. Povestea nu este despre cum cei doi devin unul, ci despre cum unul învaţă să trăiască în doi. E doar o altă formă de ecou al echilibrului pe pământ. Nimic nu este la întâmplare, nimeni nu câştigă pentru că nu este nimic de pierdut. 
                                                                                     A. F. 

15 iunie 2015

Epilog


               După o ploaie zdravănă, se lăsase înserarea. Era răcoare atât cât să te îmbie la o plimbare. Printre paşii mărunţi şi leneşi, ca prinsă într-o vrajă, am setat aparatul foto să nu mai scoată niciun sunet. Aşa puteam auzi tăcerea cum cade peste tot şi toate, încremenindu-ne în asfinţire.  -  Foto: Anca Florea 
                                                                                                                       

10 iunie 2015

Străzile lui Dumnezeu

           

                     Ce nevoie am, Doamne, de tristeţe când am bucuria ta în tot ce mă înconjoară? Ce nevoie am, Doamne, de lacrimi când am în permanenţă îndreptat către mine zâmbetul tău? Ce nevoie am, Doamne, de durere când port pe umeri mângâierile tale? Ce nevoie am, Doamne, de întuneric când lumina ta mă umple? Ce nevoie am, Doamne, de cădere când aripile îngerilor tăi mă ridică? Ce nevoie am, Doamne, să mă simt singură când ştiu că tu eşti tot timpul cu mine ? Ce nevoie am, Doamne, de lanţuri când vrerea ta e să fiu liberă? Ce nevoie am, Doamne, de timp când tot ce contează tocmai se întâmplă? Ce nevoie am, Doamne, de temeri când am toată dragostea ta cu mine? Ce nevoie am, Doamne, de îndoială când singurul adevăr eşti tu?                  
                         Ce nevoie am, Doamne, să-ţi cer ceva când tot ce am nevoie deja am primit?
                                                                                                                 A. F.
                                                                                                                                                                                     Foto - google.ro 

8 iunie 2015

Prin vânt

                  Privesc încotro îmi spune inima, deşi uneori trebuie să închid ochii şi să fug de mine. Nu am curaj să pot privi până în străfunduri, nu pentru că mi-e teamă că nu am să te găsesc, ci pentru că nu cred că voi mai avea puterea să caut drumul înapoi. Nu am niciun drept să plec... nu am niciun drept să rămân. 
                  De ce când atingi cerul, e atât de greu să mai stai lipit de pământ? 
                  Foto: Anca Florea - Costineşti 2015   

3 iunie 2015

Cum?

              Foto- google.ro

                 Iubesc fiecare zi din viaţa mea, fără nicio excepţie. Cum aş putea altfel trăi? Cum aş putea merge mai departe fără să-mi iubesc praful răscolit de picioarele goale alergând să prindă soarele? Cum aş putea să nu iubesc căderea ploii când ceea ce mă atinge e doar sărutul cerului către pământ? Cum aş putea să nu fiu îndrăgostită de culorile din jurul meu când ochii mei oftează îndrăgostiţi după măiestria fiecărui anotimp? Cum să nu mă bucur? Cum să nu mă îndrăgostesc de toţi macii de pe câmp când inima mea e aidoma lor pe firul meu verde dintre minus şi plus infinit? Cum să îi ignor? Cum să nu mă înalţ o dată cu păsările când ele mă învaţă zilnic cum să îmi întind aripile şi să mă ridic de pe vârfuri cât mai departe? Cum să nu le urmez? Cum să nu curg ca apa peste dealurile şi văile visurilor mele când limpezimea lor mă pictează-n oglinda vieţii peste tot? Cum? 
                   Cum aş putea să irosesc neascultând, neprivind, nesimţind zilele care vin în dar peste mine, alintându-mă, certându-mă, învătându-mă, înflorindu-mă iar şi iar? Cum aş putea să-mi ignor viaţa netrăind-o din plin, cu lacrimi şi râsete nebuneşti totodată, cu naivităţi şi copilării în care mă scufund abandonându-mă cerului coborât de Dumnezeu în fiinţa mea? Cum aş putea? Cum să nu adun în mine atâta dragoste şi recunostinţă încât să nu păşesc fără un zâmbet şi o vorbă bună pe drumul presărat cu mărgeluţe de splendoare şi simplitate din şiragul de mătănii al paşilor mei?
                   Cum aş putea să nu iubesc ziua prin care tocmai, de departe sau de nicăieri, pe lângâ mine poate ai trecut? Cum?!?
                                                                                             A. F.

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi