Foto- google.ro
Sunt o lacrimă picată din
ochiul cerului. Acel albastru infinit al pierzaniei de sine. Cad topind în mine
albul norilor şi orizonturile depărtate, linii curbe, definite
în propriile-mi țărmuri. Dintre toate, doar Timpul mă observă amuzat. Zâmbindu-mi
complice, își oprește pasul în aer și privind peste mine, într-un moment de
respiro, mă lasă să alunec pe reverul scorțos al unui minut. Profit și
contemplu cu nesaț și în tihnă lumea, oglindind-o în mine de jur împrejur,
într-un moment unic, deplin, perfect. Inspir întregul, expir visare. Apoi mulțumesc… și alunec la loc printre cuante de timp, energie și lumină.
Sunt o lacrimă picată din ochiul
cerului. Acel albastru infinit al pierzaniei de sine. Curg prin lume, către
lume, spre pământ. Strâng în mine blândețea ochiului ceresc, solitudinea și măreția
munților în acordurile viorilor de vânt, bătaia de aripă a cocorilor târzii și marea… o, marea mea nestăpânită, oglindă fără sfârșit
a sufletului meu. Strâng în mine tot și nu mă satur. Și cad. Cad spre pământ să-l
ud, să-l îmbăt cu bucuria pe care am strâns-o în drumul meu. Ating pământul și bucuria
se preschimbă în iubire, acea îmbrățișare a vieții, indestructibilă,
nelimitată, absolută. Privesc cu un ultim surâs îndărăt, apoi, simplu și
firesc, mă topesc într-un sărut în țărână, sădind cu recunoștință dorința de însuflețire
și lacrima zălog.
Așa m-am născut. Abia apoi
mi-am dat seama că, de fapt, în tot acest timp eu nu am existat. ...sau poate acum nu
exist?
A. F.
A. F.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu