,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee

25 februarie 2015

Drumul spre casă

           Foto- google.ro

                       Înlăuntrul meu e linişte, rar mai trece câte un cunoscut răscolind în grabă cu piciorul praful aşternut peste zi. Privesc cu nonşalanţă în jur şi constat, fără să fiu surprinsă, că semaforul din intersecţie nu funcţionează, semn că raţiunea mea e, probabil, într-un impas. Şi, de ca şi cum viaţa mea ar atârna de un fir de păr, închid ochii şi alerg la întâmplare până pe partea cealaltă a străzii. Norocul meu, la ora asta nici un dram de conştiinţă nu mai circulă prin ,,cartierul” meu. Privesc în urmă ridicând naiv din umeri şi grăbesc apoi mersul, înfundându-mi în buzunarele minţii şi cele mai uzuale gănduri. Îmi ascult doar inima şi-mi armonizez într-un acord perfect paşii cu ritmul ei. Aerul serii îmi accelerează bătăile inimii... paşii mei de asemenea.
                 Înlăuntrul meu e linişte, o aparenţă caldă, nestatornică, a mea. Zilele trec grăbite, de ca şi cum în mine e loc din ce în ce mai puţin pentru noi amintiri. Dincolo de acest univers propriu, ancorat în pomul vieţii, Sinele meu îşi găseşte drumul spre casă.
                                                                                    A. F.

23 februarie 2015

Curajul vieţii / Înfruntarea zeilor

                     Fotografiam ruinele Cetăţii Sarmizegetusa. Prinsă între istorie, destin şi continuitate, viaţa merge înainte, în felul ei, ca un triumf asupra trecerii timpului, ca o prorocire a viitorului şi ca un strigat de bucurie a momentului prezent.  
                                                                               Foto: Anca Florea

20 februarie 2015

Tăcerea vorbește

           Foto- google.ro

                    Să nu crezi că aș putea să te urăsc vreodată. Nici măcar în joacă, nici măcar șoptit. Nici măcar după asfințitul în care întunericul mi-ar putea asmuți tristețea. Nici când mă duc, nici când mă întorc pe drumul dintre tine și eu, dintre eu și mine. Nici măcar. Să nu te îndoiești de zâmbetul meu pe care îl simți uneori plutind în soare. Nu e iluzie, nu e părere. Sunt eu. Aceeași încercare pierdută de a te ține de mână în mersul înapoi. Nu trebuie să înțelegi, nu trebuie nimic. ''Nimic'' e prea mult. ''Destul'' e de ajuns. Ceea ce este la fel se cheamă, cei ce sunt la fel se resping. Unul în soare, altul în lună, unul răsărind de ziua, altul apunând.
                    Să nu crezi că aș putea să te urăsc vreodată. Nici măcar în glumă, nici măcar în somn. Nici măcar atunci când dai, nici măcar atunci când iei. Nici măcar. Deși uneori aș vrea, dar nu încap în mine așa, cu tine neiubindu-te. Ca om, om eu, om tu …și-atât. Habar nu am de ce. ''De ce" e prea puțin. ''Pur și simplu" e destul. 
                                                                                           A. F.

18 februarie 2015

Urmele de astă vara

                    Mamaia, după-amiaza, briză, linişte, pescăruşi, ud, cald, paşi, nisip, urme, val, sidef, încântare, rătăcire, regăsire, ...nepăsare ...
                                                                              Foto: Anca Florea - Mamaia

16 februarie 2015

Bună dimineaţa!?

            Foto- google.ro

           Deja...? Deja?!!! Nuuuu! Aceeaşi melodie sâcâitoare pune punct mult tânjitului meu somn. E iar dimineaţă!? Casc somnoroasă şi-mi îngrop în ceaţa deasă, de dincolo de fereastră, toate rămăşiţele viitoarelor mele vise neamintite. 
              Mi-e frig. Îmi ridic umerii lipindu-mi braţele de corp, vrând parcă să mă ghemuiesc înlăuntrul meu. Cu greu reuşesc să-mi găsesc papucii aruncaţi pe lângă pat şi, cu ochii abia întredeschişi, privesc spre fiinţa deşirată, din oglindă, cum se pierde în pijamaua largă, şifonată. Sunt haioasă aşa, ,,ca din cutie”, cu părul vâlvoi şi ochii împăienjeniţi, bosumflată şi risipită! Încerc să schiţez un zâmbet de încurajare dar un nou căscat îmi strică bunele intenţii. O nouă zi, o nouă provocare! Hm! 
                  Recunosc că nu reuşesc decât să mă uit nedumerită cum toate secundele vin buluc peste mine şi habar nu am cum să mă strecor printre ele. Respir adânc şi-mi fac curaj întinzându-mi braţele a dezmorţire. Ups, era sa dărâm veioza! Ceilalţi încă dorm, dar am trezit hamsterul. Pare mai şifonat decât mine! Nu pare, chiar este! Un zâmbet larg se naşte pe chipul meu, înlocuind răsăritul ascuns în negura de printre blocuri. Trezirea! Bună dimineaţa, oameni buni! Începeţi ziua cu voie bună, speranţă şi multă bunăvoinţă! Restul, bun sau foarte bun!!!!, vine de la sine, oricum! ...cel puţin hamsterul meu e de acord cu mine. De unde ştiu? S-a dus înapoi la culcare.  
                                                                                 A. F.

12 februarie 2015

Puiuţ

                     Căzuse din cuib în curtea mănăstirii Cheia. Un călugăr îl luase din iarbă şi îl pusese pe latura deschisă a pridvorului, la intrarea în biserică. Şoptise ca pentru sine: ,,Poate vine mama lui, poate îl aude". Puiuţul stătea  zgribulit, nedumerit, parcă prea mic într-o lume prea mare. Era copleşit de o libertate venită prea devreme. 
                                                                                         Foto: Anca Florea

11 februarie 2015

Totuna

            Foto- google.ro

                       Iubesc femeia din mine. Acea femeie care se vede în oglindă și își zâmbește dimineața. ...cea care se simte iubită, cea care uneori își plânge de milă, cu sau fără temei, cea care se înseninează de câte ori privește un om drag sau o ploaie de primăvară. Mi-e  drag de ea, cea care râde când inima îi e plină, care plânge când în sufletul ei e prea mult, care cu duioșie de mamă își sărută copilul înainte de culcare, care ceartă când neputința de a înțelege e prea mare şi care ascultă dincolo de cuvinte necuvintele sufletului.
                       Iubesc femeia aceea născută toamna, care se pierde la început de zi în aburi de cafea şi care poartă de cu seara, discret, aromă de leuștean în păr; ea, cea care se luminează ca o lună noua atunci când el intră pe ușă și îi umple brațele de flori, șoptindu-i cu ochii cât este de frumoasă. O iubesc pe cea care dăruiește fără să ceară și ia fără să întrebe, care se cățără vara în pomi și iarna face îngeri în zăpadă, femeia care dă tot atunci când dă și nu ia nimic atunci când pleacă. Iubesc femeia acesta din mine, năvalnică și lină, caldă și rece, darnică şi egoistă, timidă și îndrăzneață totodată, acest haos perfect în echilibru care, în felul său nestăpânit, nu a încetat niciodată să caute, să găsească, să trăiască iubind sau iubind să trăiască. Totuna.
                                                                                  A. F.

9 februarie 2015

Poveşti maramureşene

               În Maramureş am întâlnit cel mai mare respect pe care oamenii îl acordă unul altuia, dar mai ales părinţilor şi oamenilor în vârstă. Şi am ascultat cele mai palpitante poveşti.
                                                                  Foto: Anca Florea, Borşa, Maramureş

7 februarie 2015

9 luni

            Foto- google.ro

                       Sunt o lacrimă picată din ochiul cerului. Acel albastru infinit al pierzaniei de sine. Cad topind în mine albul norilor şi orizonturile depărtate, linii curbe, definite în propriile-mi țărmuri. Dintre toate, doar Timpul mă observă amuzat. Zâmbindu-mi complice, își oprește pasul în aer și privind peste mine, într-un moment de respiro, mă lasă să alunec pe reverul scorțos al unui minut. Profit și contemplu cu nesaț și în tihnă lumea, oglindind-o în mine de jur împrejur, într-un moment unic, deplin, perfect. Inspir întregul, expir visare. Apoi mulțumesc… și alunec la loc printre cuante de timp, energie și lumină.
                       Sunt o lacrimă picată din ochiul cerului. Acel albastru infinit al pierzaniei de sine. Curg prin lume, către lume, spre pământ. Strâng în mine blândețea ochiului ceresc, solitudinea și măreția munților în acordurile viorilor de vânt, bătaia de aripă a cocorilor târzii și marea… o, marea mea nestăpânită, oglindă fără sfârșit a sufletului meu. Strâng în mine tot și nu mă satur. Și cad. Cad spre pământ să-l ud, să-l îmbăt cu bucuria pe care am strâns-o în drumul meu. Ating pământul și bucuria se preschimbă în iubire, acea îmbrățișare a vieții, indestructibilă, nelimitată, absolută. Privesc cu un ultim surâs îndărăt, apoi, simplu și firesc, mă topesc într-un sărut în țărână, sădind cu recunoștință dorința de însuflețire și lacrima zălog.
                        Așa m-am născut. Abia apoi mi-am dat seama că, de fapt, în tot acest timp eu nu am existat. ...sau poate acum nu exist? 
                                                                                A. F.

5 februarie 2015

Diafană

                Stătea mică, pitită cuminte în iarbă, bucurându-se de soare, pe drumul dintre Trei Brazi şi Poiana Secuilor. Mi-am lăsat rucsacul jos, m-am aşezat alături şi am rugat-o să îmi povestească despre ea. Nu a fost nevoie de cuvinte.  
                                                                                             Foto: Anca Florea

3 februarie 2015

Senin


      Foto- google.ro

                       Unde încep şi unde se termină temerile noastre? Cum poţi să te eliberezi de ceva ce într-o lume ca a noastră te ţine în viaţă? Cum să crezi că ştii, fără să-ţi fie teamă că nu ştii destul? Cum să adormi cu gândul că ai făcut ceea ce era necesar, fără să te temi că ţi-a scăpat ceva din ceea ce cu adevărat contează? Cum să îţi priveşti copilul crescând, fără să-ţi fie teamă că n-ai ştiut să-l înveţi la timp ceea ce avea nevoie? Cum să îţi urmăreşti cu privirea părinţii plecând, fără să nu te temi că i-ai iubit prea puţin? Cum să trăieşti iubind atât de mult viaţa, fără să nu te temi că o iroseşti?
                       Cum...? Având încredere în tine şi lăsându-ţi inima să bată în armonie. Când crezi că nu ai făcut îndeajuns, vine o clipă în care realizezi că ai făcut tot ceea ce ai putut la momentul respectiv. Restul e o coadă de cometă, survolându-ţi mintea în virtutea creării iluziei de stea căzătoare. Înţelege, acceptă, învaţă, încercând continuu să te autodepăşeşti.
                                                                                        A. F.

1 februarie 2015

Liberi pe pamant

                 I-am lăsat în urmă frumoşi şi despletiţi în verde, prinşi în vântul proaspăt de libertate, printre întinderile ce-ţi năuceau gândurile într-un nou sfârşit de zi.
                                                                                Foto: Anca Florea - Transalpina

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi