De
obicei, când merg pe stradă, zâmbesc. Mă gândesc că poate cineva se va împiedica
de zâmbetul meu și astfel, măcar pentru o clipă, se va deconecta de la
problemele de zi cu zi. Asta pe lângă faptul că mie însămi îmi creez o
stare de bine.
Mă uit pe stradă peste fel și fel de chipuri, îmi place să
observ. Văd foarte mulți oameni triști, pierduți în ei înșiși, cuibăriți
înăuntru ca-ntr-o cazemată. Nu îi condamn, nu îi judec, fiecare ascunde în sine
o poveste, povestea lui. Dar mă bucur pentru cei care încă mai au îndrăzneala
de a privi viața în culori. Li se citește asta pe chip. Le vezi lumina din
ochi arzând ca o candelă. O emana cu lejeritate și bunăvoință. O împrăștie! Copii
fac din asta o artă! Sunt senini și dăruiesc fără sfială, cu o naturalețe de
invidiat. Apoi cresc. Și, mă gândesc, ce bine ar fi să crească toți copii mai
înalți decât zidurile pe care le vor construi! Vor putea privi astfel peste ele, înapoi, și reaprinde flacăra sufletului atunci când, copleșiți de probleme, lumina
din ochii lor se stinge.
A. F.
A. F.
3 comentarii:
Mai bine te feresti. Sunt multi. Prea multi.
Risti a te molipsesti si sa devii ca ei. Gri.
Si in fond si la urma urmei, in Romania asta este normalitatea. Tu ai o problema ca vezi viata in culori. Clar!
:))) Nu ma feresc, deloc! Eu privesc invers acest demers: e posibil ca cineva sa se molipsesca de culorile mele. Ce soarta mai frumoasa ar putea avea o culoare daca nu sa se lase pictata pe ochiul si sufletul care o atinge? Pare greu, dar nu e imposibil! :)
Cred ca problema este atunci cand vedem lumea sau viata doar in negru sau gri.... a vedea in culori este ceva minunat! E adevarat ca nu e usor, dar nici imposibil! Si eu sper sa ne molipsim de "culorile" celor care sunt norocosi sa le aibe, si la randul nostru sa le dam mai departe, alaturi de un zambet cald, trimis chiar si unui strain ce trece pe langa noi....
Trimiteți un comentariu