- ,,Iubind pe cineva, l-ai luat în sufletul tău fără ca el să piardă ceva.”- Nicolae Iorga

19 decembrie 2015

Scrisoare către Moş Crăciun


                                  Dragă Moş Crăciun,
                          Mă mai ţii minte? Sunt eu, fetiţa aceea bălaie care, în preajma fiecărui Crăciun, cu palmele lipite de fereastra rece, te căuta cu privirea prin ninsoarea de afară. Aveam o singură rugăminte: să mă ajuţi să cresc mai repede! Credeam că doar aşa, dacă voi fi mare, voi putea să port tocuri înalte ca ale mamei, nu voi mai fi nevoită să mă trezesc dimineaţa la şcoală, voi putea mânca câtă ciocolată doresc şi… voi şti să fiu aşa cum mă vor cei din jur, poate aşa mă vor iubi şi mai mult. Simţeam că oamenii mari pot face ce vor, pot fi cine vor, pot avea tot ce îşi doresc. Într-un fel, sufletul meu de copil nu minţea!
                        M-ai ajutat să cresc, Moşule! Poate nu atât de repede cum îmi doream atunci. Am crescut şi acum stau ca altădată, cu gândul la tine. Ce aş mai putea să îţi cer? Acum pot face tot ce vreau, pentru că am învăţat să fac lucruri care contează şi care se ridică din mine de la sine. Pot fi cine vreau, pentru că am ales să vreau să fiu eu însămi. Şi pot avea tot ce îmi doresc, pentru că ştiu că sufletul şi mintea mea nu au limite. Am tot ce mi-am dorit vreodată! Şi asta nu pentru că am crescut, ci pentru că tu ai ştiut să citeşti printre rânduri şi ai lăsat neatins la fereastră acel chip bălai în aşteptare. Toate acestea s-au împlinit tocmai pentru că o parte din copilul din mine nu a crescut mare niciodată.
                         Aşa că, acum, dacă se cuvine, te rog să-mi aduci sănătate, să mă pot bucura de tot ce am şi să pot primi cu aceeaşi inima deschisă toate cele care vor veni!
                            Îţi mulţumesc, Moşul meu drag! Şi te iubesc!
                                                                                                       A. F.
                                                                                                                           Foto- google.ro

11 decembrie 2015

Gânduri scrise... ieri


                         Vreau să merg pe stradă fără să mă gândesc la tine. Cum să fac asta când te-ai risipit în fiecare om întâlnit în cale? Toţi au prins aroma florilor de tei ce ţi-au căzut pe umeri în ultima vară. Te-ai scuturat, dar a fost prea târziu. Teii încolţiseră deja prin tălpile noastre. Pe nesimţite, şi-au prins crengile de glezne, urcând până pe înaltul frunţii, şi au înflorit în neştire, ca-ntr-o beţie parfumată, lipsită de control. Aş fi vrut să mă desprind dar… nu destul cât să reuşesc. Am înflorit odată cu tine. Am curs în petale pe alei şi m-am ridicat până la cer, îmbiindu-l. Mult prea jos şi mult prea sus pentru mine. Am învăţat să mă cobor şi să urc într-o singură mişcare, fără să mă risipesc atât de mult încât să îmi doresc să mă adun.
                                                                                                         A. F.
                                                                                                                               Foto - google.ro

- Ennio Morricone - Once Upon a Time in the West -

3 decembrie 2015

Esenţă

                         Pare firav, dar nu este. Are aripi puternice, zboară necontenit! E tăcut de fel, dar exprimă multe, fără cuvinte. Este mic, dar de multe ori ne priveşte de sus. Nu are viaţă lungă, dar trăieşte intens! Se teme uşor, dar nu şi atunci când îi aşterni inima ta în palmă. Atunci devine una cu tine şi îţi prinde de suflet aripile lui. 
                                                                                                             A. F. 
                                                                                                         Foto: Anca Florea

28 noiembrie 2015

Plouă cu soare


                   Plouă în neştire. Cad stropii de ploaie peste mine, precum petalele copacilor înfloriţi primăvara. Chiar şi aerul ud miroase a proaspăt şi verde. Eu aşa îl simt. Vinovat e verdele ascuns în pământ şi în crengile acum goale, care îşi aşteaptă sorocul. Un verde nevăzut, încolţit pe dinăuntru, hrănit pe ascuns de ploaie. Umplându-mi inima cu el, am străpuns cu ochii minţii înnegurarea cerului până la seninul de dincolo şi m-am răsfirat acolo în lumina soarelui. Dincolo de picăturile de ploaie, dincolo de vânt, dincolo de înnourare.
                          De ce ar fi real doar ceea ce vedem cu ochii fizici şi nu şi ceea ce pătrundem cu cei ai minţii şi ai sufletului? Cerul acela senin chiar este acolo, dincolo de nori! La fel şi soarele! La fel şi noi dacă reuşim cumva să ne desprindem. Nu vă poticniţi de bolovanii de pe drum şi găsiţi o cale de a vă ridica mai sus decât v-aţi permis până acum! Dezlegaţi sfoara de radăcinile vechi şi lăsaţi zmeul din voi să se înalţe cât mai sus! Copilul din voi va fi cel mai fericit! Lăsaţi-l să vadă cu sufletul ceea ce el simte că există, chiar dacă acel ceva nu este palpabil! De ce să nu continui să visezi şi după ce te-ai trezit?
                        Adevăratele vise abia atunci încep, când ai curajul să le laşi să devină parte din tine. Nu-ţi vine să crezi cât de reale sunt! Aşa cum ştii că vântul e real pentru că îl simţi, la fel bucuria, tristeţea sau orice emoţie. Aşa cum ziua de mâine există azi ca şi viitor. Aşa cum, lăsându-ţi paşii să danseze prin ploaie, îţi înalţi sufletul spre senin, tot mai sus, până la soare!
                                                                                                     A. F.
                                                                                                                               Foto - google.ro

22 octombrie 2015

Foc în vânt


                       M-am născut pentru a fi un cal sălbatic pe o pajiște albastră. Am coborât cerul la rang de pământ și am ridicat pământul la rang de visare. Sunt un hoinar parcă desprins din paginile unei cărți de colorat ale unui copil de o şchioapă. Irezistibila dorinţă de întoarcere la inocenţă!
                        Cu coama vâlvoi în zare, gonesc ropotind prin lume, oprindu-mă într-un târziu, ostenit, sub umbra unei eclipse de soare. Doar așa, apoi, în noul soare, mă spăl și îmi astâmpăr setea de culoare, pictându-mă pe dinăuntru, în ploaia unui nor de acuarelă. Și, plin de curcubeie, împart falduri în nuanțe de foc... profundă răstălmăcire a vieții, înhățată haiducește pe coama unui cal de chihlimbar în vânt.
                                                                                                         A.F.
                                                                                                                                                                                    Foto - google.ro
                                                                                                                                                                           Pictor: Marcia Baldwin
                                                                                                         

16 octombrie 2015

Sete

                      Trăim în lumea pe care ne-o clădim singuri, conform propriilor limitări şi aspiraţii. Cu toate cuiele pe care ni le înfigem zilnic în palme, viaţa aleargă parcă undeva în afara noastră... şi totuşi, prin noi, oscilând între ceea ce ,,trebuie" să fim şi ceea ce suntem. Şi cu cât roata vieţii se învârte, cu atât oglinda Sinelui se ridică la suprafaţă, aducând, sau nu, limpezimea... fiecăruia după putinţă, năzuinţă şi acceptare.
                                                                                                           A. F.
                                                                 Foto: Anca Florea (fântâna din curtea Mănăstirii Zamfira - Prahova) 

12 octombrie 2015

Mulţumesc!

           
   
                         Doamne, vreau să-ţi mulţumesc pentru anii mei şi pentru toate darurile tale! Îţi sunt recunoscătoare pentru fiecare bucată de pâine dăruită în fiecare zi, fie ea plămădită din făină, suflet, înţelepciune, sprijin, bucurie sau dojană! Pentru fiecare om ce mi-a străbătut sufletul, fiecare lăsând în urma sa ceva în mine, pentru fiecare în parte, eu îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc pentru că m-ai iubit atât de mult încât m-ai iertat de fiecare dată, m-ai sprijinit chiar şi când am uitat să te strig, mi-ai dăruit bucurie când eu nici măcar nu ţi-am mulţumit şi m-ai ridicat când nici nu mai credeam că eşti cu mine! Şi pentru puterea pe care o sădeşti mereu nouă în inima mea, pentru toată iubirea pe care o simt şi pe care, în felul meu, o dau mai departe... pentru seninul cerului meu de fiecare zi… pentru ceea ce am şi pentru ceea ce am pierdut, pentru ceea ce am înţeles şi ştiu dar şi pentru ceea ce am uitat, pentru ceea ce am fost pentru a putea fi ceea ce azi sunt, îţi mulţumesc, Doamne! 
                         Pentru Tot, din suflet, Mulţumesc! 
                                                                                                           A. F.
                                                                                                                               Foto - google.ro

19 septembrie 2015

Omul, templu de lumină

                       Zorii vin în fiecare zi. Ne-am  obişnuit  atât  de  mult  cu  asta, încât privim începutul de zi ca pe ceva obişnuit, ceva ce ni se cuvine. Însă ,,Soarele este precum Tatăl, raza Fiul şi căldura Sfântul Duh", iată un îndemn la meditaţie din partea Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos. Să nu uităm că fiecare răsărit de soare e un prilej bun de răsărit de sine. În fiecare dimineaţă să-l primim în viaţa noastră nu doar ca o întâmplare a firii, o realitate a minţii, ci şi ca pe propria noastră renaştere. Să ne îndreptăm în fiecare prag de zi, cu recunoştinţă şi iubire, spre centrul desăvârşit al fiinţei noastre şi să facem lumină.
                                                                                                            A. F.
                                                                                                                               Foto: Anca Florea 

11 septembrie 2015

Pe aripi de sine


                       Tu, omule, eşti o minune! De ce uiţi asta atât de des? De ce ai atât de puţină încredere în tine când viaţa îţi oferă aripi? De ce îţi este greu să te avânţi? Nu privi golul de sub tine, ci plenitudinea de deasupra ta! Nu băga în seamă vorbele celor din jur care îţi spun că nu ştii să zbori! Ascultă-ţi inima, ea ştie de ce eşti în stare, ştie ce poţi! Ea te cunoaşte în tot! Ea te ştie aşa cum tu ai uitat să te simţi. Ea cunoaşte drumul către tine însuţi şi mai departe. Taci şi ascult-o! Priveşte lumea prin bătăile ei, armonizează-ţi fiecare celulă cu ritmul ei şi te vei umple de dragoste de sine, de dragoste de noi, de dragoste de viaţă, de Dumnezeu...
                            Tu omule, mai eşti?... sau doar exişti? Mai poţi sau doar încerci? Îţi mai doreşti sau doar mai vrei? Hei, tu, eşti minunat! Habar nu ai cât eşti de minunat! Alege să fii tot fără să fii plin, să fii nesfârşit fără să te pierzi cu privirea, să fii bun fără să fii naiv, să fii lumină pentru că nu te-ai rătăcit în întuneric, alege să iubeşti dincolo de întrebări şi de răspunsuri, să urci fără să vrei să mai cobori vreodată, să simţi în fiecare clipă că eşti atât de viu încât, oricât de aproape ar fi sfârşitul, nu ai putea muri destul.
                                                                                                            A. F.
                                                                                                                                Foto - google.ro

9 septembrie 2015

Septembrie în zori

                      Nici nu zici că e deja septembrie. Zorii se întind izvorând din capăt de mare cu aceeaşi vigoare şi soarele urcă pe cer încă arzând ca vara. Doamne, ce senzaţie unică! Simţi cum dimineaţa trece prin fiecare celula din tine şi te face să simţi vibraţia şi bucuria vieţii într-un mod cu totul şi cu totul aparte. 
                        Bună dimineaţa, zi nouă! Bună dimineaţa, nesfârşire albastră!  
                        Bună dimineaţa, tuturor!  
                                                                                                      A. F.                                       
                                                                                                                               Foto: Anca Florea

4 septembrie 2015

Geometria sufletului


                        Bună dimineaţa, om drag! Ce mai faci? Zorii de astăzi mi-au îndreptat gândul către tine. Poate că lumina caldă din geam mi-a căzut pe chip, aşa cum mi-a căzut privirea ta altădată. Asta m-a făcut să tresar şi să zâmbesc, aşa cum fac mereu când mă gândesc la tine. Pentru că ştiu că un zâmbet uitat întotdeauna iartă prin bucuria şi gândul bun care îl însoţeşte.
                          Ai aflat? Între timp a venit toamna! Au început să ne coboare frunzele în palme şi soarele pleacă din ce în ce mai devreme. Nici noi nu mai suntem la fel. Tu ştii. Eu nu mai sunt aceeaşi chiar dacă lumea mea este la fel de nesfârşită, ca atunci când devenise, chiar şi aşa, neîncăpătoare. Doar că acum au rămas doar lucrurile simple, cele care cu adevărat contează, cele care curg în armonie peste pietre, îmbrăţişându-le cu dragoste.
                         Uneori se  întâmplă ca două linii drepte să se întâlnească într-un punct perfect, să se piardă una în neantul celeilalte şi apoi, fără să se amestece, să alunece pe drumul lor, mai departe. Desăvârşit, fără inutil, fără eroare... Mi-e dor să îţi privesc sufletul! Mi-e dor de tine, om drag! Mi-e dor să mă asculţi chiar şi atunci când nu mai am cuvinte! Poate şi doua linii paralele se întâlnesc, pe undeva, la infinit. Până atunci, prieten drag, te-mbrăţişez cu sufletul şi te salut.
                                                                                                        A. F.
                                                                                                                             Foto - google.ro

26 august 2015

Râul verde


                           Prin mine curge un râu! Izvorăşte din cel mai profund loc al inimii mele. Iar eu vreau să ajung acolo. Nu contează câte cojoace voi da jos de pe mine, nici câţi oameni se vor perinda pe lângă pasul meu, mergând împreună sau rămânând în urmă, nici câte îndoieli voi escalada, nici câtă vreme din viaţa mea va trece.
                           Într-un timp, adunam pietre de pe drum. Le strângeam ridicând cu ele diguri înalte pe maluri, ferindu-mi râul de oameni, de teamă să nu-l transforme într-un lac. Dar cu cât digurile s-au înălţat, râul meu a devenit din ce în ce mai singur şi-a secat. L-am tot strigat să se întoarcă... l-am rugat… l-am aşteptat... Am stat zile, ani în şir pe mormanul meu de pietre, privind în zare şi încercând să înţeleg. Mi-era cumplit de sete! Mi-era cumplit de dor de mine! Ştiam că e ascuns pe undeva. Îl auzeam curgând, dar nu-l vedeam. Îl simţeam alergând prin mine, dar nu-l ştiam. Curgea pe dedesupt. Şi-am început să scap de pietre, încet, una câte una, zid după zid, la fiecare pas o piatră. Apoi am început să sap…  să râd, să plâng, să dezleg, să accept, să împac, să scot la lumină picătură cu picătură şi să-l las să curgă în voie la vale, liber… iarăşi râu… mai râu ca niciodată!
                       Acum mă duc în sus, urcând către izvor. N-am avut curaj niciodată să ajung până acolo, în inima inimii mele. Dar sunt pe drum. Am cale! Merg fără şube, fără ziduri, fără priviri înapoi. Şi le zâmbesc cu recunoştinţă tuturor celor care vor să mă încalţe. Ei nu înţeleg de ce îmi place să păşesc desculţă, că am nevoie să-mi înfing rădăcinile până în seva pământului, ca apoi să-mi ridic verdele din frunze dincolo de soare. Se tem pentru mine. Eu nu. 
                                                                                                       A. F.
                                                                                                                              Foto - google.ro

15 august 2015

Soarele din iarbă

                     Alunecase ca o lună neagră peste soare, bâzâind continuu. Fără să stau pe gânduri, m-am apropiat de ea, în speranţa că voi apuca să prind măcar un cadru ca lumea, înainte să îşi ia zborul. 1,2,3,4...7,8... Nici nu mă băga în seamă. Şi-a văzut de treabă, ignorându-mă total. Şi bine a făcut! Mi-a dat ,,ignore”, lezându-mi olecuţă orgoliul, dar m-am ales cu o frumoasă eclipsă parţială de soare, captiva în obiectiv.  
                                                                                                          A. F.
                                                                                                                                                 Foto: Anca Florea

11 august 2015

File de poveste


                   Cartea mea e deschisă. Încă se scrie. Întâmplările se succed cu repeziciune, decorurile nasc anotimpuri noi, greu de imaginat vreodată, iar personajele se schimbă de la o zi la alta, uneori fără a mai avea timp de vreo replică. Doar eu rămân hoinărind prin fiecare pagină, admirând până la rătăcire profunzimea albului imaculat prin care păşesc cu încântarea unui copil desculţ de lume.
                           Cu fiecare pas sunt mai aproape de mine. Cu fiecare îngânare de lumină sunt mai aproape de cer. În fiecare rugă râvnesc calea către literele de care am nevoie, cer înţelepciune şi îndemânare să le adun în cuvinte potrivite şi inimă deschisă să le pot aşterne cu bucurie şi rost. E o carte despre cum învăţ să mă iubesc pe mine însămi şi pe toţi ceilalţi... despre cum să dăruiesc şi să trec mai departe... despre cum să primesc şi să mulţumesc cu recunoştinţă... despre cum mă şlefuiesc întâmpinând rigiditatea omului şi duritatea diamantului ce zac în mine. E despre cum îmi definesc valorile reale, despre cum mă descopăr dincolo de cutiuţe şi alte ambalaje de prisos, despre smerenie şi iertare, despre cum să iubesc viaţa, firescul, ceea ce este şi să trec mai departe. E despre mine... despre tine... E despre fiecare în parte şi despre noi toţi la un loc.
                          Nu ştiai ? Scriu  o  carte.  O carte pe care mi-am tot propus să o scriu încă de când eram copil. Am amânat de atâtea ori primele rânduri! Nu bănuiam că eu deja o scriam... de ani buni! De la prima gură de aer!
                           Fiecare dintre noi e scriitorul cărţii lui! Zi de zi! Fiecare cu talentul şi inspiraţia lui, cu iscusinţa sa în caligrafie, încearcă în felul său să stea drept şi cu folos, precum un semn de carte printre nepreţuitele file de viaţă... file de poveste.
                                                                                                   A. F.
                                                                                                                            Foto - google.ro

7 august 2015

După soare

                   Păşeam cu tălpile răvăşind nisipul pe plajă şi cu sufletul răvăşind norii adunaţi deasupra. M-am  privit în oglinda apei şi mi-am zâmbit. Mi-am umplut cu recunoştinţă inima şi mintea şi am mulţumit în gând zilei ce se pregătea să plece. 
                     Puţin mai departe, spre celălalt pod, lumina oglindită îmi zâmbea şi ea. Mi-am deschis toată inima şi am cuprins-o cu toate braţele iubirii din mine, până am devenit una cu ea... dincolo de sfârşit...  dincolo de tot ce ma delimita.
                     A.    F.
                                                                                                                 Foto: Anca Florea

30 iulie 2015

Dansând în ploaie

                      Plouase. Stătea în iarbă, veselă nevoie-mare, adunând între degetele ei lungi şi albe, mult râvniţii stropi de ploaie. Era toată o bucurie! Am întrebat-o: ,,Cum e să fii floare?" A pufnit în râs şi mi-a răspuns cu o întrebare: ,,Cum e să fii om?"  
                      Am strâns la rândul meu picăturile de ploaie în palmă şi, zâmbindu-i complice, am trecut mai departe... ,,E minunat!!!" 
                                                                                                          A. F.
                                                                                                                  Foto: Anca Florea

24 iulie 2015

Vinovată de iubire



                       Dacă poţi să vezi în iubire teamă, atunci nu despre iubire vorbim. Dacă vezi iubirea ca fiind povară, atunci nu e ea. Iubirea nu distruge, nu rătăceşte, nu înrobeşte. Iubirea curge liber, trezeşte, armonizează, împlineşte, dăruieşte continuu şi nu cere, nu ceartă, nu acaparează. Iubirea colorează sufletul, nu-l şterge, aduce lumină, nu întunecă. Iubirea nu are cum să dezamăgească, pentru ca ea nu aşteaptă nimic. Ea doar izvorăşte şi curge fără împotrivire. Iubirea nu e doar o lecţie de biologie şi nici o piesă de teatru pe Broadway. Iubirea se trăieşte, se respiră, nu pentru că vrei sau nu, ci pentru că o simţi curgându-ţi prin vene fără oprelişti. Iubirea există… sau nu.
                     Însinguraţi şi uitând de noi înşine, trăim fugind de incertitudini, de abandon. De fapt, ne temem de noi, nu de iubire. Am fost învăţaţi că iubirea rupe, ameninţă, consumă, leagă. Dar iubirea este Dumnezeu. Ea cântă şi strigă de bucurie, înseninează şi dăruieşte. Noi rupem şi legăm în numele ei. De ce de câte ori vrem să ajungem pe malul celălalt al lacului dăm vina pe apa şi nu recunoaştem că încă nu am învăţat să înotăm?
                    Precum un puf de păpădie adus de vânt ai coborât între linia vieţii şi cea a inimii, din căuşul palmei mele. De pleci sau stai, iubirea mea rămâne. De mă priveşti sau nu, o să-ţi zâmbesc oricum, din când în când. Ce-a fost să fie s-a-mplinit. Ce este, este. Ce va fi, va fi… Cu toată gingăşia, firescul şi bucuria sufletului meu, mă plec ţie cu recunoştinţă şi îţi multumesc!

 - O să lăsăm iubirea necondiţionată să îşi facă treaba. Ştiu că teoria este una şi practica alta, dar dacă încercăm şi creăm un nou sistem de abordare a iubirii ... reuşim, măcar din când în când, la început. E minunat când sentimentele ne sunt împărtăşite! Dar e şi mai minunat când, împărtăşite sau nu, le dăruieşti din tot sufletul, fără să-ţi fie teamă de nimic, fără să cântăreşti, fără să moară ceva în tine atunci când înapoi nu vine nimic. Eşti fericit că dăruieşti! Pare o utopie, dar e mult mai mult! Are oare nevoie iubirea să fie justificată?
   Să vă fie viaţa toată numai dragoste, fie ea de dat sau de primit! -
                                                                                             A. F.

   Montaj video: CONDOR 28 iulie 2015
                        -  https://www.youtube.com/watch?v=PAQNl9_jybo

23 iulie 2015

Iertarea de sine


                     Dacă îţi este greu, regăseşte-te! Dacă nu ştii încotro să o iei, mergi înspre lumină! Dacă e doar întuneric, dă-ţi voie să suferi până se va face loc şi pentru ea! Dacă te întrebi dacă meriţi, nu mai sta pe gânduri şi iartă-te! Dacă nu poţi să te ierţi, iubeşte-te măcar într-atât încât să înţelegi de ce crezi că ai greşit!
                    Ascultă-te, vezi dacă inima ta e cea care deschide uşa care îţi stă înainte! Las-o să te poarte, să te împlinească, să te adune! Abia când îţi dai voie să fii vulnerabil relizezi cu adevărat cât de puternic eşti. Adu-ţi aminte câţi munţi ai trecut până acum, câte mări ai străbătut plutind uneori în derivă, câte ploi te-au curăţat de neputinţe şi câte neîmpliniri ai ars în dogoarea strânsă de pasul tău pe pământ! Erau doar umbrele pe care le lăsai în urmă când ai întâlnit lumina. De ce te întorci mereu la căderi şi uiţi atât de uşor ce te-a făcut să te ridici? Ai uitat cine eşti, ce poţi, ce ştii? 
                       Hei, tu, pui de soare, ieşi de sub nori! E destul albastru pentru sufletul tău şi destul pământ pentru razele tale!
                                                                               A. F. 

20 iulie 2015

Blue freedom

                Nu ştiu dacă ei au zburat pe lângă mine sau eu pe lângă ei. Nu ştiu dacă aripile lor despărţeau cerul de mare sau ochiul meu despărţea cu privirea albastrul mării de cer. Contează? Sufletul nu are timp de logică şi explicaţii în astfel de momente. El trăieşte, respiră şi alunecă, dincolo de orice limită, prin magia momentului. 
                    Gândul te poartă acolo unde îţi cere inima şi uneori pasul te duce acolo unde ai gândit.
                       - Foto: Anca Florea (prelucrare HDR) - Marea Egee, 2015

15 iulie 2015

Mai mult decât


                   Uneori mă aşez cu tâmplele între două zile şi tac. Mă aşez cu genunchii la piept, pe pragul dintre ele şi aştept să vii. Te aud trecând prin umărul meu stâng, păşind grăbit printre cele câteva păpădii galbene prinse în păr, apoi pe gât, mângâindu-mi în treacăt o şuviţă rebelă, ca pe o frunză în cădere. Pentru o secundă ai privit înapoi şi te-ai oprit. Am crezut că m-ai recunoscut... dar nu. Habar nu ai că treci prin mine. De drag şi fără vină, te las să pleci prin umărul meu drept, mai departe, către tine.
                   Tu ştii că nu vei putea să mă cuprinzi cu ambele braţe niciodată. Oricât de mult te-ai strădui, voi aluneca în sus, mai departe, încercând să te prind din urmă, în timp ce tu, rătăcind printre umerii mei, mă vei căuta spre înainte. Nu-i nimic. Umerii mei vor sta pe aleea dintre noapte şi zi, în lumina castanilor înfloriţi de pe margini. Între timp, probabil că vor înflori şi teii. Pe drumul dintre ei, într-o zi, când vei trece, îţi vei aminti c-ai mai trecut.
                      Iubirea nu e întotdeauna un zbor în derivă, fără aripă. Ea nu se scrie doar pe drumul dintre umerii unei femei. Uneori poate fi un cântec simplu, fără versuri, pe acordurile căruia paşii tăi calcă peste paşii ei în oglindă, într-un dans desăvârşit, fără pereche, pe luciul unui lac de vinilin.
                                                                                A. F. 

1 iulie 2015

Ecou


                  O sa fiu oaspete în sufletul tău de câte ori mă vei chema. Nu am să-ţi forţez ferestrele să se deschidă şi nici la uşă n-am să bat de prea multe ori. De mă vei pofti înăuntru, am să mă descalţ la intrare şi-am să-ţi spun cu zâmbetul pe buze: ,,Bună ziua, om drag! Bun găsit!”. Şi de-mi vei oferi un pahar cu apă, n-am să te refuz, pentru că mai tot timpul mi-e sete de râul ce trece prin tine.
                     Să mă ierţi, uneori hainele mele sunt ude pentru că acolo, de unde vin eu, mai plouă. Alteori ninge. Chiar dacă mă descalţ, câţiva fulgi s-ar putea să-ţi cadă pe podea sau poate vreo pală de vânt să intre pe furiş cu mine, să stingă ceea ce tu te străduieşti să păstrezi aprins. Alteori, poate adun în mine prea mult soare şi vin, trezind prea dintr-odată umbrele de prin prejur.
                         Uneori, ştiu. Alteori… nu înţeleg.
                     De fiecare dată când vei auzi bătăi de inimă în uşă, să  ştii  că  te  caută sufletul meu. Nu trebuie să deschizi decât dacă mă primeşti întreagă, pe mine, aşa cum sunt eu. Altfel... las-o închisă! Deşi, uneori simt că dacă ar fi să nu te mai găsesc vreodată, te-aş căuta prin nicăieri, până m-aş pierde şi pe mine.                        
                                                                                        A. F. 

29 iunie 2015

Pâinea noastră, cea de toate zilele...


              Asta era ziua noastră. Era ziua mea şi a lui. Era ziua în care eu şi el ne sărbătoream ziua de nume. Era acel ceva al nostru, ca o pâine aburindă ruptă în două, o inimă caldă, împărţită cu atâta drag între noi. Îl chema Paul şi a fost tatăl meu. Numele meu de botez este Paula şi sunt copilul lui. Uneori simt asta ca o prelungire a unei părţi din el în lume. Ce ciudat sună, el a fost tatăl meu, eu încă sunt copilul lui…. 
               Şi apropo de pâine aburindă…  Îmi aduc aminte de un moment tare drag. Venisem din provincie în Bucureşti, să mă înscriu la facultate. Tata mă însoţea. Eram o puştoaică cu un rucsac plin cu idealuri şi visuri de împlinit (o parte, încă le mai port cu mine). Aveam o viaţă de trăit şi elanul celor 18 ani.  După patru ore de mers cu trenul şi alte câteva de orbecăit prin Bucureşti, stat la rând prin facultate, xerox şi staţii de tramvai, într-o zi nefiresc de caldă de septembrie, am intrat ca niste lupi flămânzi într-o alimentară. Ţin minte ca şi cum ar fi aievea. A cumparat o pâine caldă şi zece felii de parizer. Doamne, cât de bine miroseau! Ne-am găsit un loc, undeva, între nişte străduţe din apropierea gării şi ne-am aşezat pe un gărduleţ de metal. Am împărţit pâinea în două şi am mâncat cu atâta poftă acele feliuţe de parizer de parcă nu exista ceva mai bun pe pământ. Muşcam şi ne priveam în ochi, pufnind în râs unul de altul, ca doi copii care fac o poznă. Nu mai conta nimic şi nimeni în jur, lumea noastră se restrânsese la noi doi şi foamea noastră. La râsul nostru. La bucuria noastră. La noi. Şi acest ,,noi” era atât de rar, atât de puţin ne întâlneam fără să trecem în grabă unul pe lângă celălalt…
                   E ziua noastră tată! Hai să o împărţim ca altădată! Ia-mă în braţe, sărută-mă pe frunte şi împarte inima ta aburindă cu mine! În sufletul meu e loc destul pentru o nouă poveste. De oriunde ai fi, tu rosteşte-o, eu te aud!
                                                                                     A. F. 

26 iunie 2015

Drumul spre acasă

                    În depărtare, cerul se agăţa şăgalnic în vânt, de pământ. Uneori privesc înapoi în timp ce păşesc înainte. Apoi, mă ancorez în prezent şi, răvăşindu-mi zilele cu fluturi de hârtie în păr, eşarfa verde de pe umerii mei îmi poartă năzuinţele dincolo de aproape, ca o aripă neobosită spre nesfârşirea albastră de acasă.
                    Foto: Anca Florea - 2015

19 iunie 2015

Necuvinte


                    Vino mai aproape! Am mai adus un scaun aici, alături, pentru tine. Vino şi aşează-te. Sunt doar eu. Cortina am ridicat-o în timp ce te auzeam păşind pe coridoare. O să mă aşez şi eu pe scaunul de lângă tine. O să privim sala goală până când ne vom simţi atât de singuri încât să ne dorim să ne întoarcem unul către celălalt. Aşa, ochi în ochi până obosesc toate cuvintele. Abia apoi vom putea vorbi. Prin tăcere. Atingându-ne cu câte un zâmbet cât o sclipire de stele. Ascultându-ne. 
                         Ne vom privi până când ne vor obosi şi ochii. Îi vom închide.
                   Vei şti că sunt când inima ţi se va umple cu mine. O vei simţi bătând cu putere, ca o ploaie caldă, de primăvară, în geam. Iar de vei întinde braţele să te ude, te vei umple de fluturi albi, încărunţiţi între timp de zăpadă.
                         Mă vei găsi. Voi şti că eşti când te voi auzi trecând prin mine.
                      Sala goală e acum plină... cu tine... cu mine... Scena aduce faţă în faţă un om împărţit la doi. Povestea nu este despre cum cei doi devin unul, ci despre cum unul învaţă să trăiască în doi. E doar o altă formă de ecou al echilibrului pe pământ. Nimic nu este la întâmplare, nimeni nu câştigă pentru că nu este nimic de pierdut. 
                                                                                     A. F. 

15 iunie 2015

Epilog


               După o ploaie zdravănă, se lăsase înserarea. Era răcoare atât cât să te îmbie la o plimbare. Printre paşii mărunţi şi leneşi, ca prinsă într-o vrajă, am setat aparatul foto să nu mai scoată niciun sunet. Aşa puteam auzi tăcerea cum cade peste tot şi toate, încremenindu-ne în asfinţire.  -  Foto: Anca Florea 
                                                                                                                       

10 iunie 2015

Străzile lui Dumnezeu

           

                     Ce nevoie am, Doamne, de tristeţe când am bucuria ta în tot ce mă înconjoară? Ce nevoie am, Doamne, de lacrimi când am în permanenţă îndreptat către mine zâmbetul tău? Ce nevoie am, Doamne, de durere când port pe umeri mângâierile tale? Ce nevoie am, Doamne, de întuneric când lumina ta mă umple? Ce nevoie am, Doamne, de cădere când aripile îngerilor tăi mă ridică? Ce nevoie am, Doamne, să mă simt singură când ştiu că tu eşti tot timpul cu mine ? Ce nevoie am, Doamne, de lanţuri când vrerea ta e să fiu liberă? Ce nevoie am, Doamne, de timp când tot ce contează tocmai se întâmplă? Ce nevoie am, Doamne, de temeri când am toată dragostea ta cu mine? Ce nevoie am, Doamne, de îndoială când singurul adevăr eşti tu?                  
                         Ce nevoie am, Doamne, să-ţi cer ceva când tot ce am nevoie deja am primit?
                                                                                                                 A. F.
                                                                                                                                                                                     Foto - google.ro 

8 iunie 2015

Prin vânt

                  Privesc încotro îmi spune inima, deşi uneori trebuie să închid ochii şi să fug de mine. Nu am curaj să pot privi până în străfunduri, nu pentru că mi-e teamă că nu am să te găsesc, ci pentru că nu cred că voi mai avea puterea să caut drumul înapoi. Nu am niciun drept să plec... nu am niciun drept să rămân. 
                  De ce când atingi cerul, e atât de greu să mai stai lipit de pământ? 
                  Foto: Anca Florea - Costineşti 2015   

3 iunie 2015

Cum?

              Foto- google.ro

                 Iubesc fiecare zi din viaţa mea, fără nicio excepţie. Cum aş putea altfel trăi? Cum aş putea merge mai departe fără să-mi iubesc praful răscolit de picioarele goale alergând să prindă soarele? Cum aş putea să nu iubesc căderea ploii când ceea ce mă atinge e doar sărutul cerului către pământ? Cum aş putea să nu fiu îndrăgostită de culorile din jurul meu când ochii mei oftează îndrăgostiţi după măiestria fiecărui anotimp? Cum să nu mă bucur? Cum să nu mă îndrăgostesc de toţi macii de pe câmp când inima mea e aidoma lor pe firul meu verde dintre minus şi plus infinit? Cum să îi ignor? Cum să nu mă înalţ o dată cu păsările când ele mă învaţă zilnic cum să îmi întind aripile şi să mă ridic de pe vârfuri cât mai departe? Cum să nu le urmez? Cum să nu curg ca apa peste dealurile şi văile visurilor mele când limpezimea lor mă pictează-n oglinda vieţii peste tot? Cum? 
                   Cum aş putea să irosesc neascultând, neprivind, nesimţind zilele care vin în dar peste mine, alintându-mă, certându-mă, învătându-mă, înflorindu-mă iar şi iar? Cum aş putea să-mi ignor viaţa netrăind-o din plin, cu lacrimi şi râsete nebuneşti totodată, cu naivităţi şi copilării în care mă scufund abandonându-mă cerului coborât de Dumnezeu în fiinţa mea? Cum aş putea? Cum să nu adun în mine atâta dragoste şi recunostinţă încât să nu păşesc fără un zâmbet şi o vorbă bună pe drumul presărat cu mărgeluţe de splendoare şi simplitate din şiragul de mătănii al paşilor mei?
                   Cum aş putea să nu iubesc ziua prin care tocmai, de departe sau de nicăieri, pe lângâ mine poate ai trecut? Cum?!?
                                                                                             A. F.

26 mai 2015

Praful magic

                      Copiii au magia lor. Ei cuprind de la sine acel subînţeles al vieţii care le picură în suflet praful magic, cel care îi îmbracă din interior cu lumina propriului soare. Ei nu inventează poveşti, ei le trăiesc. Basmele lor sunt reale şi nu simt nevoia să convingă pe nimeni de asta. Lumea aceasta nu poate fi accesată prin argumente, ci simţită simplu şi curat prin deschiderea inimii către Sine. 
                                                                                                                                   Foto: Anca Florea

22 mai 2015

Vis

               Privind în jurul meu, mi-am adus aminte de un citat întâlnit acum ceva ani: ,,Mi-am aşternut visurile la picioarele tale. Te rog, păşeşte uşor, sa nu calci peste ele ." 
                   Eram înconjurată de visul vieţii, acela de a renaste din jocul de armonie şi candoare al pământului. Un vis al naturii în care m-am lăsat rătăcită pentru un timp, păşind cu respect şi chibzuinţă prin iarba înflorită de lumina unui nou răsărit de soare. 
                   Foto: Anca Florea

18 mai 2015

Îngeri cu o singură aripă


                         Fiecare dintre noi e un înger născut cu o singură aripă. De aceea, uneori, zborul nostru este haotic şi nepotrivit. Avem tendinţa să ne învârtim în cerc până la epuizare, încercând să zburăm, fără a realiza câte drumuri deschise sunt împrejur. Ele nu aşteaptă decât pasul nostru coborât simplu în ţărână şi dus mai departe de bucuria primordială, curată a inimii.
               Câteodată, doi îngeri asemenea se întâlnesc şi zboară împreună. Se susţin, se echilibrează, se privesc şi se sparg în bucăţi de oglindă, rănindu-se uneori, dar sfârşind îmbrăţişaţi până devin o pasăre unică. Împreună reuşesc să coboare cerul în sufletul lor, chiar dacă poartă cu ei toată truda şi neliniştea lumii.   
                         Alteori, oglinda minte. Atunci, pasărea moare şi cioburile se risipesc.
                    E fascinant cum, în fiecare dintre noi, o jumătate se ridică precum un zmeu în lumină, iar cealaltă jumătate se împământeneşte în formă, cu o aripă crescută pe dinăuntru, prizonieră într-o colivie de nisip. O aripă ne-a lăsat-o Dumnezeu la naştere ca să nu uităm cine suntem şi de unde venim. Pe cealaltă însă trebuie să ne-o recâştigăm pe drumul înapoi, spre casă, să lăsăm inima să curgă râu peste zăbrelele de nisip. De aceea suntem aici. Să ne redobândim aripa, indiferent cât ne-am rătăci, indiferent cu ce am greşit când am pierdut-o. 
                                                                                          A. F.
                                                                                                                                 Foto - google.ro

12 mai 2015

Hoţul din mine

                        N-am să ştiu niciodată dacă ochii lui m-au privit cu dispreţ sau cu tristeţe. Eu asta am apucat să citesc în ei. Au fost doar câteva secunde în care am ,,ochit” din maşina în mers şi am capturat hoţeşte o bucăţică din el. A spus în urmă ceva ,,de bine”, cred, cuvinte rostite pe un ton apăsat, greoi, ce au alergat după mine fără să mă ajungă. 
                      Am plecat cu chipul lui aspru închis într-o cutiuţă neagră şi cu sentimentul că am furat ceva. M-a cuprins o uşoară vinovăţie. Nu a durat foarte mult. Sunt învăţată cu ea. Recunosc, sunt un hoţ de umbre, emoţii şi culoare, chipuri ale vieţii ce ascund dincolo de formă o neţărmurită splendoare. Şi-mi place la nebunie să fac asta ! 
                         Foto: Anca Florea

4 mai 2015

Cursul vieţii

                  Toate florile, oricât de frumoase ar fi, se vestejesc într-o zi. Dispare culoarea, se risipeşte parfumul, dar rămân seminţele. Rămâne încântarea cea de dincolo de orice nostalgie, care, abandonându-se schimbării, se lasă pradă vieţii sub o altă formă, unui nou început. Nimic nu se pierde, nimic nu se iroseşte, nimic nu este în zadar.
                       Foto: Anca Florea

29 aprilie 2015

Înaintând cu paşii înapoi

             Foto- google.ro

                 Când erai mic aveai curaj. Primul pas, deşi nesigur, era un început. Apoi, nu conteneai să faci altul şi altul, căzând şi ridicându-te cu încăpăţânare. Cu lacrimi pe obraz o luai mereu de la capăt. Uitai că doare. Explorai totul cu o curiozitate inepuizabilă, descopereai lumea prin cel mai banal lucru, contemplând-o ca pe cea mai desăvârşită creaţie. Erai perseverent şi dornic de a creşte, de a cunoaşte. Te-ai născut aşa, cu această naturaleţe în a rezolva orice impas, de a depăşi orice limită, de a şti mai mult, de a fi mai mult. Instinctiv. Încrezător. Creativ. Cu iubire.
                     Apoi ai crescut. Ai invăţat să alergi. Ai învăţat despre ecuaţii, Darwin şi păduri tropicale. Ai început să îţi doreşti lucruri pe care nu reuşeai întotdeauna să le obţii. Şi ţi s-a spus că nu se poate! Ai început să cunoşti alţi copii care reuşeau lucruri pe care tu nu le puteai încă face. Şi-atunci ţi s-a spus că nu eşti capabil! Ai început să-ţi doreşti să fii iubit chiar şi atunci când pentru ei nu erai perfect. Dar ţi s-a spus că nu meriţi! Ai început să cunoşti oamenii mari. Dar ei nu aveau destulă răbdare să te cunoască pe tine. Şi te-au limitat la ceea ce aveau ei nevoie să vadă, să fii. Deşi creşteai, ai devenit din ce în ce mai mic; deşi erai puternic, ai devenit din ce în ce mai slab; ai renunţat la dreptul de a fi iubit, la fericire.
                    Poate e timpul să învăţăm să redevenim copii. Poate e nevoie să ne ridicăm şi să păşim ca şi cum ar fi prima oară. Să ne întoarcem la inocenţă, la curaj, la senin, la iubirea aceea naivă şi atotcuprinzătoare  care nu cere, nu judecă, nu leagă. Pare o utopie. ,,Este!”, gândesc cu siguranţă mulţi dintre voi. Şi cu toate astea, în fiecare dintre noi trăieşte un copil părăsit… un abandon a cărui negare mi se pare în sine o copilărie.
                                                                                         A. F.

24 aprilie 2015

Acum, mai mult ca niciodată


             Foto- google.ro

                  Îmi curge sufletul râu când mă gândesc la tine şi parcă  tălpile  mele deja aleargă sărutându-te. Fiecare primăvară vine cu freamătul acesta, ca o îngânare de astă vară. Şi-mi place! Mi-e dor să te simt cum mă apuci de glezne şi mă legi de valuri hohotind în zare ca o bezmetică! Doamne, cât semănăm! Tu ştii! De ce credeai că te iubesc atât?
                       Mi-e dor de singurătatea noastră. Mi-e dor de tine stând la malul meu, capăt din viaţa mea, citindu-mă carte cu slove din scoici, delfini şi căluţi de mare, unde semn de carte sunt algele verzi. Acum pot să stau nouă şi limpede, să împărtăşesc nesfârşirii tale nesfârşirea mea… să nu-ţi mai oglindesc neliniştea ci măreţia, să nu-ţi mai aduni valul din ochii mei ci răsăritul de soare. Ne-am amuzat întotdeauna făcând schimb de suflete, alergându-ne în nisip prin gări imaginare, în care ne aşteptam pe rând, ca nişte pasageri neobosiţi şi goi de realităţi neimportante, inutile. Tu mereu puternică şi protectoare, eu mereu copil-scânteie, arşiţă în vânt. 
                      Mi-e dor de tine, Mare! Mi-e dor de mine îmbrăţişându-te, adunându-te căluş sub geană şi lăsându-te corabie pe suflet... să-mi curgi neant pe tâmple până la pământ. Să fim tăcere. Să fim clipă. Simplu. Doar să fim.
                                                                                         A. F.

22 aprilie 2015

Cu sufletul în zare

                   Asa arată Clujul înainte de furtuna, privit de sus, de la ruinele cetăţii. (Am folosit o prelucrare foto accentuată, pentru a-i scoate în evidenţă frumuseţea pitită sub norii încercănaţi.) Era atâta linişte că parcă şi vântul striga printre crengi în surdină. În depărtare, ploua deja. Dacă priveai cu atenţie, se vedea pătura de picături căzând prin lumina firavă. Furtuna era aproape. Dar cui îi păsa? Încremenirea oraşului îţi pătrundea până în oase. Şi aşa, fără să vrei, rămâneai cu privirea pierdută în zare, desenând cu ochii sufletului, în culorile curcubeului, încă de dinainte de venirea ploii. 
                                              Foto: Anca Florea - Clujul văzut de sus, de la Cetate
                                                                                           

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi