Fie că realizăm sau nu, dincolo de orice tip de percepție, există mereu o
linie perfectă de orizont între zi și noapte, un prag extrem de subțire care ne
delimitează somnul de starea de veghe, totul într-un balans necontenit. Avem
nevoie de echilibru în tot și în toate, între ceea ce creem și ceea ce ni se
oferă, între ceea ce dorim și ceea ce realizăm, echilibru între ceea ce suntem
și ceea ce putem fi.
Suntem prinși într-o lume ce se preferă a fi mai mult superficială decât
profundă, o lume în a căror contexte suntem inevitabil legați și trași cu forța
în afara noastră. Un soi de agitație, în care ziua e întunecată de umbrele în
mișcare, iar noaptea se face lumină prin însăși încremenirea de peste zi. Ea e
lumea în care trebuie să trăim, să supraviețuim ca niște somnambuli incurabili,
bâjbâind printre vise, trăind aparent în normalitatea unor vieți de ocazie,
inconștient de grăbite să se consume. Și atunci când majoritatea nu te mai
definește, e timpul să te scuturi, să înfrunți balansul, abandonându-ți toate
temerile într-o nouă armonie, propriul tău echilibru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu