Mănăstirea Comana - 2012
,,Înţelepciunea nu este altceva decât durere vindecată." Robert Gary Lee
31 mai 2012
30 mai 2012
29 mai 2012
28 mai 2012
27 mai 2012
Zidul de hârtie
Mă uit
la tine şi te împing uşor cu cotul, copilăreşte. ,,Îm?!” Mă priveşti cu cele două
semne de întrebare verzi, încruntându-te uşor, oarecum deranjat şi, fără să aştepţi
un răspuns, te scufunzi înapoi între rânduri. Cum să concurez cu ziarul din mâinile
tale? Seriozitatea ta mă amuză. Lipsa ta de reacţie mă ,,intriga”. Îmbrac
boticul de copil răsfăţat şi nemulţumit şi mă gândesc rapid la o strategie de
abordare. Îmi trag genunchii la piept şi te urmăresc printre firele de păr căzute
peste pleoapele în clipire. Ţi-am spus că eşti un bărbat atrăgător? Parcă
auzind întrebarea, te uiţi la mine cu colţul ochilor, schiţând un zâmbet şmechereşte.
,,Ce-i?” ,,Nimic.”
Te privesc ca un scanner organic şi te mângâi cald cu gândurile mele valma, gânduri de copil deghizat ireversibil în femeie. Îţi străbat tâmpla dreaptă cu vârful degetelor şi, punându-mi capul pe umărul tău, scot un oftat adânc, demn de un Oscar. Te uiţi la mine întrebător şi laşi, în sfârşit, deoparte pacostea aia de ziar. Mă cuprinzi cu braţele tale lungi, grele dar încăpătoare şi-mi şopteşti de după umăr ,,Ce-i, mai, Oachi? Mă mai iubeşti?” Fac un mic mare efort să trag aer în piept şi răspund ca de pe fundul Titanicului. ,,Da.” ,,Cât?” ,, Păi… cel mai mult!!!”
Te privesc ca un scanner organic şi te mângâi cald cu gândurile mele valma, gânduri de copil deghizat ireversibil în femeie. Îţi străbat tâmpla dreaptă cu vârful degetelor şi, punându-mi capul pe umărul tău, scot un oftat adânc, demn de un Oscar. Te uiţi la mine întrebător şi laşi, în sfârşit, deoparte pacostea aia de ziar. Mă cuprinzi cu braţele tale lungi, grele dar încăpătoare şi-mi şopteşti de după umăr ,,Ce-i, mai, Oachi? Mă mai iubeşti?” Fac un mic mare efort să trag aer în piept şi răspund ca de pe fundul Titanicului. ,,Da.” ,,Cât?” ,, Păi… cel mai mult!!!”
25 mai 2012
24 mai 2012
23 mai 2012
22 mai 2012
21 mai 2012
19 mai 2012
Totuna
Sunt singură şi îmi place asta, acum. Doar lumina monitorului
răscoleşte timid umbrele nemişcate ale camerei, iar tastatura ticăie ritmic la
concurenţă cu ceasul din colţ. Zâmbesc la gândul că nu-mi aud inima, dar
zâmbetul în sine e o certitudine că ea încă mai bate. Mă dăruiesc hipnotic
nostalgiei şi încerc sa-mi vizualizez gândurile. Unde mi-aş dori să fiu acum? O,
Doamne, sunt atât de multe locuri pe pământ în care aş vrea să mă rătăcesc! Dar
am un singur loc unde mă întorc de fiecare dată. Acolo mă ancorez şi lăsând fluturaşii din stomac să-şi vadă nestingheriţi de zborul lor. Mi-e dor, tare dor de mare! Mă gândesc cum e în noapte, înghesuită în întunericul nopţii,
jucându-şi valurile prin răcoarea aerului. Apa rece, nisipul,
pietrele... vântul... eu. Sus, stele spânzurate-n cerneală îmi fac cu ochiul complice. Doar
marea se aude, îşi strigă trecerea prin lume. E acelaşi strigăt, foşnet al sufletului meu războindu-se departe şi albastru cu sine. Aici mă nasc şi mor ca-ntr-o minune. Aici e întotdeauna bine, e întotdeauna ea care mă ştie dincolo de cuvinte. Suntem acelaşi suflet, ea apă eu pământ. Şi, cănd mă încarc de mine, mă ridic
pe stânci şi, îmbrăţișând-o până la mistuire, mă las purtată de valuri, vânt în răscruce, până la fereastra în care un monitor luminează discret, far târziu în
noapte.
18 mai 2012
17 mai 2012
16 mai 2012
15 mai 2012
14 mai 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi