- ,,Iubind pe cineva, l-ai luat în sufletul tău fără ca el să piardă ceva.”- Nicolae Iorga

13 februarie 2017

Spre nicăieri

          
                       Strâng lumina din stele şi din câteva comete despletite şi o răsfir peste sufletul hoinar prin univers. Mi se întâmplă să îl rătăcesc atunci când, în grabă, mă scutur de praful de peste zi, golindu-mă până la nedumerire. Îl găsesc la marginea pământului, acolo unde cerul îneacă ultima palmă de țărână în lacrima gălbuie a Lunii. Nu e surprins când mă vede. Mă aşteptă. Zâmbindu-i ca celui mai bun prieten, mă aşez lângă el, strângându-mi cu braţele genunchii aproape de piept. Îl ştiu lângă mine şi nimic nu mă poate face să mă simt mai întreagă de atât. După un timp, atingându-mă ușor, ca o boare caldă de primăvară, se aşează cuminte în lăcaşul gol, înflorindu-mă.
                    Las privirea să cotrobăie fără ţintă noaptea. Raţiunea adoarme nestingherită, părăsind fără pic de vinovăţie realitatea. Şi aşa, bălăngănindu-mi copilăreşte picioarele peste marginea lumii, îmi lipesc palmele de pământul rece şi, împingându-mă cu toată puterea, mă las înghiţită de mirajul nesfârşitului, ca într-o evadare spre nicăieri. 
                                                                                         A. F.
                                                                                                                                                                                Foto - google.ro

Samuel Barber's Adagio for String - 432 Hz

31 ianuarie 2017

Nu să mă caut, ci să mă găsesc


                                  Am plecat de ceva timp spre mine. Nu să mă caut, ci să mă găsesc. Am pus în rucsac toate merindele pentru suflet, toate gândurile bune pentru a-mi aprinde candele pe drum de noapte, răbdare pentru a mă sprijini în urcare şi tot seninul inimii mele pentru a-mi fi ghid şi tovaraş de drum. Mi-am luat încălţări împletite din flori de stâncă şi m-am îmbrăcat în verde crud şi răşină de brad, ca un copac în mişcare pe drumul său spre propria pădure.
                        Încercările mi le-am lăsat pe umeri toate, să-mi fie fulg sau piatră orice străduinţă. Nu le-am gonit, nu le-am legat. Ce nu mai este potrivit se pierde singur, ce încă nu e împlinit oricum rămâne. Ştiu că, dincolo de tot ce mă ridică, dincolo de tot ce mă coboară, am dreptul să fiu un om minunat şi am voie să fiu un om care greşeşte. Şi, trecător prin toate, am privilegiul de a înţelege şi de a învăţa din tot ceea ce trăiesc! 
                                                                                   A. F.
                                                                                                                                                                               Foto - google.ro


Marc Enfroy - Woodland Waltz 

24 ianuarie 2017

Leagănul pisicii


                        El este cealaltă parte din ceea ce sunt eu. Eu sunt acea parte din el care-i umple braţele întinse. Uneori curge ca un râu pe lângă mine şi atunci mă aşez tăcută pe o piatră lângă el. Şi tac. El tace. Iar după ce ne-am ascultat destul, vorbim. El pune peste seminţele din sufletul meu cuvinte ude. Eu pun un strop de soare în golul ce-a rămas în el. El mă aşteaptă. Eu cresc. Apoi, când mă ridic deasupra, îl prind de mână şi îl trag spre mine. Se duce şi mai sus şi eu mă ţin de el. Drumul e lung, iar lecţiile vieţii sunt trepte pe scara dintre el şi mine, dintre mine şi el.
                     Când îl port în suflet, inima mea e caldă şi bună. Când mă înstrăinez de el, mă rătăcesc de inima mea. Sunt frânghii nevăzute, prinse între suflete, care atrag corăbiile una către cealaltă, fără vânt. Sunt multe, nesocotite bătăi de inimă ce trag la galere, într-un joc de destin în care raţiunea nu poate decât să acopere, să ascundă, să decupeze cu argumente logice ceea ce nu are nimic logic în ea. 
                                                                                             A. F.
                                                                                                                                                                                 Foto - google.ro

PS: Cat'sCradle sau "Leagănul pisicii" este un joc ce se joacă între două persoane cu o sfoară, al cărui scop este crearea unor figuri simetrice. 

13 ianuarie 2017

Linişte, acum vorbeşte tăcerea!


                         Am citit acum câţiva ani buni, într-o carte, nu mai ştiu care, că atunci când trece cineva drag dincolo, durerea pe care o simţi nu e atât pentru că îl plângi pe cel plecat, cât pentru că te plângi pe tine, îţi plângi pierderea, golul rămas, neputinţa ta de a opri acea fiinţă lângă tine. Deodată, te confrunţi cu o realitate din care acea persoană nu mai face parte.
                          Mi s-a părut nedreaptă această idee şi greu de digerat atunci. M-am gândit că cel care a scris asta bate câmpii.
                           La scurt timp, un astfel de eveniment m-a făcut să văd aceste lucruri mult mai clar şi să am puterea să înţeleg că, îmi convine sau nu, cam aşa stă treaba.
                           Au trecut ani buni de atunci.  Faptul că cineva apropiat a trecut în  "nefiinţă"  nu mă mai doboară. Probabil că şi cu moartea înveţi să te obişnuieşti câte puţin. Am înţeles că fiecare are locul, rostul şi timpul lui pe pământ, iar când termină ce are de făcut, trece mai departe. Ăsta este mersul lucrurilor. Te doare sau nu, accepţi sau nu, vrei sau nu vrei, moartea face parte din viaţă.
                            Adevărul, însă, este că nu eşti pregătit niciodată să dai nas în nas cu ea. Doar te crezi pregătit. Vrei să fii pregătit! Şi oricât de călit ai fi, doare. Nu pierzi doar o fiinţă dragă, ci şi o parte din tine. Ştii că viaţa merge înainte, însă, în acel moment, simţi că nimic nu va mai fi la fel. Pentru un timp, parcă se opresc toate în loc şi sufletul tău strigă spre propria-i lume: ,,Linişte, acum vorbeşte tăcerea!"
                                                                        A. F.
                                                                                                                                                                                 Foto - google.ro

Time to Let Go - Beautiful Piano Music 

7 ianuarie 2017

Aprinde o stea!


                          Viaţa unui om este ecoul sufletului său ce strigă în lume căutându-se pe sine. Cu cât ne căutăm înafară, cu atât mai mult ne îndepărtăm de noi. Nu suntem perfecţi, dar, cu siguranţă, fiecare este unic în felul său. Ne-ar putea spune altcineva cine suntem, mai profund şi mai adevărat decât o putem face noi înşine? Ne putem vedea mai clar ca atunci când ne privim în oglinda cerului si, deşi zi sau noapte, ştim că, undeva, acolo, aşteaptă să fie aprinsă propria noastră stea ? 
                             Când judecăm, ceilalţi greşesc. Când ceva nu este cum ,,trebuie" să fie, lumea devine nedreaptă... ne simţim singuri şi ne întristăm pe măsură. Tristeţea se naşte din neîmplinirea aşteptărilor. Când creăm şi dăruim ceva din cel mai profund lăcaş al inimii, iubind, nu aşteptăm nimic. Neaşteptând nimic, ceilalţi nu pot greşi. Dar cum să reuşim să-i iubim astfel pe alţii, când ne-am îndepărtat de propria noastră acceptare, de iubirea de Dumnezeu şi de noi înşine?
                         Cerul nu este atât de departe cum pare, iar drumul prin neantul universului către propria stea se străbate de cele mai multe ori prin propriul întuneric. Nu ne simţim singuri pentru că nu este nimeni cu noi, ci pentru că fiecare a uitat să fie cu sine.
                                                                                   A. F.
                                                                                                                                                                               Foto - google.ro


Laura Stoica – Nicio stea

24 decembrie 2016

Sărbători cu bine!


                    Bună seara, copile! Da, tu! Cu tine vorbesc, cel care ai crescut peste ani şi te străduieşti să fii atât de serios. Ştiu că, undeva, înlăuntrul tău, încă poţi să te bucuri de ceea ce oamenii mari numesc a fi lucruri mărunte. Pentru că dincolo de hainele mult prea largi pentru el, în fiinţa ta aşteaptă să fie regăsit un copil aparent invizibil. Îţi mai aduci aminte de el?
                           Mai ştii să te joci, nu-i aşa? … Să sari un şotron, să ridici un zmeu, să te dai pur şi simplu în leagăn… Poate-ţi pare altceva, dar viaţa e la fel, intensa, magică! Doar atitudinea ta faţă de ea s-a schimbat. Vrei aceeaşi bucurie, aceeaşi libertate, aceeaşi profunzime, dar parcă nu mai ştii cum se ajunge la ele. Însă, undeva acolo, printre temeri şi aşteptări, eşti tu, copilul de altădată, cel care încă mai crede în minuni. Stă ascunsă în tine o inocenţă veche, o bucurie încă neconsumată deplin, care îţi cere să laşi sufletul să simtă cum simţea cândva. El ştie drumul înapoi!
                           Lasă-ţi ochii să se bucure în mirare şi zâmbeşte! Aminteşte-ţi cum îl aşteptai pe Moş Crăciun odinioară, cum jucau toate luminiţele globurilor din brăduţ în ochii tăi… în sufletul tău… Spiritul Crăciunului se naşte din emoţii simple. E timpul să îţi aduci aminte de ele, să aluneci prin suflet ca peste zăpezile fierbinţi de altădată.
                            Crăciun fericit, copile!
                                                                                   A. F.
                                                                                                                                                                               Foto - google.ro


Pr. Cristian Pomohaci, Pr. Marius Ciprian Pop, Pr. Ovidiu Ciprian Marțiș - Colinde

2 decembrie 2016

Culorile din alb


                         Gândindu-mă la ceea ce trebuie să fac mâine, sfârşesc mai mereu alergând către ceea ce simt. Am învăţat să nu mă mai mint că sunt întotdeauna unul şi acelaşi lucru. Inima, dacă este acceptată, ascultată în profunzime, poate trece prin gămălia cea mai strâmtă a unui ac, printre cele mai înguste porţi ale minţii. Doar aşa poţi ajunge la tine.
                       Am înţeles că trebuie să păşesc de bună voie pe cioburi. Colivia de porţelan se sparge atunci când reuşim să trecem mai departe, spre o alta puţin mai mare. Şi tot aşa. O să râdeţi poate, dar întotdeauna aleg  să păşesc pe cioburi colorate. Aşa măcar, doare în culori. Doare atât de frumos... încât nu mai doare. Pentru că nu-mi mai calc pe suflet. Şi uit. Uit tot ce am de făcut mâine. Pentru că nu mai contează. Toate scopurile alunecă într-un punct prezent şi tac. E un punct alb pe o hârtie de mătase colorată. Atâtea nuanţe şi culori strânse într-o pată de non-culoare! ...atâtea emoţii şi răstălmăciri care nu se mai agită încolo şi încoace, într-un mod dual şi incoerent!
                         Toate aceste căutări încă sunt. Dar nu mă mai ceartă. Nu mai strigă să fie băgate în seamă, pentru că sunt pe rând îmbrăţişate. Unele pleaca, altele vin... Le las pe toate să fie părţi din mine. Aşa, fiecare pas mai departe e mult mai uşor pentru că ele, prin ceea ce sunt sau încearcă să fie, se sparg sub tălpile mele în cioburi colorate, care nu mai dor.
                                                                                                                 A. F.
                                                                                                                                                                                     Foto - google.ro

David Garrett - AIR - Johann Sebastian Bach

19 noiembrie 2016

Am nevoie


                   Am nevoie de mine mereu aşa... întreagă, 
                   lină şi curgătoare către adâncul mării din mine.
                   Am nevoie să mă răstignesc pe crucea vieţii mele 
                   precum cerul peste pământ,
                   deplin şi fără nicio remuşcare.
                   Am nevoie de orizonturi 
                   în care n-am răsărit încă.
                   Am nevoie să Fiu.

                   Am nevoie de tine. 
                   Am nevoie să te uit sculptat în mine,
                   fără chip, 
                   fără gând, 
                   doar cu suflet.
                                                A. F.

29 octombrie 2016

Eu zbor

                                                                                         
                           Sufletul meu e făcut din puf de păpădie. Fără grabă, pluteşte purtat de adierea vieţii şi priveşte cu încântare, din aer, formele, culorile, cum oamenii vin şi pleacă, anotimpurile se schimbă şi, dincolo de orice altceva, viaţa nu se opreşte niciodată.
                            Mulţi nici nu mă observă. Trec printre ei şi îi observ eu pe îndelete. Îmi place să citesc suflete ascunse, să le descopăr, să le învăţ, să le simt. Noi oamenii suntem atât de împachetaţi încât ajungem să uităm noi înşine cine suntem. Eu însă vreau să văd în oameni ceea ce ei uită să vadă. Și uneori mă oglindesc în ceea ce ei sunt şi aşa îmi aduc eu însămi aminte de mine.
                           Alţii mă privesc, se opresc şi vor să mă prindă, întind palmele să mă cuprindă în căuşul lor. Dar cu cât vin ei către mine, cu atât alerg eu mai departe de ei. Nu ştiu să trăiesc altfel decât fiind liberă. Doar vântul poate curge prin mine, purtându-mă acolo unde pământul a făcut culcuş pentru mine. Pentru că sufletul meu e făcut din puf de păpădie. Sufletul meu e o sămânţă. Simplă, mică dar puternică. În el sălaşluieşte bucuria creaţiei, măreţia vieţii şi recunoştinţa continuă a împlinirii. Aşa hoinăresc prin eternitate şi învăţ să răsar, să cresc, să înfloresc şi să mor, încolţind din nou. Şi, în tot acest timp, între fascinaţia vieţii şi iluzia morţii, într-o formă sau alta, eu zbor!

                                                                                                              A. F.
                              Foto - Sculptura - Robin Wight -  http://www.thisiscolossal.com/2014/07/dramatic-stainless-steel-wire-fairies-by-robin-wight/
RICHARD ABEL - Cercle de Vie

16 octombrie 2016

Către tine


                           Afară  era  rece  şi  ud. Înăuntru, deşi răscolit, în pace şi alb, era bine. M-am scufundat în mine ca un plic cu ceai în apă călduţă. Suav. Aromat. Bălai. Ai vorbit minute în şir cu ceaşca de ceai lângă tine. Părea-i plin de prea-gol, răscolit de devreme în cuvinte întoarse la timp din prea târziu. M-ai privit duios şi-ai oftat încurcat cu ochii, cu braţele, cu totul.
                       Mi-ai păşit toată seara prin suflet. Vorbeai despre copilul cu visuri desculţe, despre ce nu e în noi, iar eu te ascultam, înflorind încet, tăcut, pe nesimţite, din albul ceştii iasomii de mai. Ai zâmbit venind spre mine cu teama că n-ai să poţi să te întorci la tine înapoi. Şi, parcă vinovat de prea multă simţire, m-ai atins  pe furiş cu o lacrimă şi aşa am plâns amândoi. Şi-am uitat …tot ceea ce nu mai rămăsese de ştiut. 
                             În zori eram tot acolo, unul lângă altul şi totuşi departe...tu acelaşi vânător de abisuri, eu acelaşi căutător de comori. 
                                                                                                                 A. F.
                                                                                                                                                                                     Foto - google.ro

2CELLOS - Shape Of My Heart 

13 octombrie 2016

Revărsare


                          Uneori omul din tine se vrea om şi atât. Vrea să simtă, să se bucure, să plângă, să râdă în plenitudinea fiinţei sale. Îi sunt îndeajuns toate cele din viaţa lui, oamenii de aproape, departe, cunoscuţi, necunoscuţi…. oamenii, lucrurile simple, visurile din zi şi visele din noapte, cântecul de la radio (auzit la magazinul din colţ), ploaia care aleargă după el pe drum… emoţia. Toată această trăire atât de delicată pe cât de puternică, nepreţuită, simţită la trecerea vieţii prin el îl înconjoară, îl hrăneşte şi îl mistuie totodată. Simte cum prin sufletul său trec toate şi cum prin toate trece, fără de oprelişti, sufletul său. Omul. Universul nesfârşit e pretutindeni, înlăuntrul lui şi dincolo de el.
                                                                                                                 A. F.
                                                                                                                                                                                     Foto - google.ro


Now We are Free - Gladiator Theme - by: Taylor Davis

27 septembrie 2016

Suflet de copil



                        Mă bucur că lucrez cu copiii. Mă bucur că pot să îi strâng în braţe, să le spun că îi iubesc fără ca acest lucru să li se pară o ciudăţenie. Unii tac şi te strâng şi ei în braţe. Alţii răspund simplu: ,,Şi eu te iubesc.” Sunt copii pe care îi întâlnesc prima oară şi totuşi, la sfârşitul unei ore, îşi lipesc capul de pieptul meu şi braţele lor se strâng cunună peste inima mea. Nu pot descrie ce simt atunci!
                        Când îi înconjori cu dragoste şi le admiri modul unic prin care fiecare străluceşte şi se evidenţiază, nu te privesc suspicioşi: ,,De ce mă iubeşti?” ,,De ce îmi spui că sunt frumoăasă?” ,,De ce crezi că sunt minunată?” Primesc totul ca pe ceva firesc, cunoscut. Ei ştiu că sunt frumuseţe, iubire… minune! Şi se bucură de asta! Iubirea lor nu este o simplă stare emoţională, ci o imensă energie. O inspiră şi o emană pur şi simplu. Nu o condiţionează.
                   Aşa am fost cu toţii. Când am uitat asta? Cumva, atunci când am ,,învăţat” ce trebuie, ce e bine, ce e potrivit şi ce nu, că totul se cântăreşte, că dacă dai mai mult eşti slab? Când ne-am îndepărtat de inima noastră într-atât încât să nu o mai auzim pentru că raţiunea ,,zice” mai bine şi doare mai puţin? Inima doare doar atunci când nu ştim să iubim curat. Şi aşa, ne-am tot întins înafara noastră căutând repere, rezolvări, acceptări, recunoaşteri, devenind dependenţi de un curs valoric pragmatic, zgârcit şi îndoielnic, lăsând în urmă ceea ce avem nepreţuit, propriul Sine.
                       Lucrez cu copiii şi pentru mine asta este o binecuvântare. Chiar şi în zilele în care totul pare răvăşit, ei sunt pentru mine desăvârşite călăuze înapoi spre inima mea, cea pe care mi-am reamintit cum să o ascult povestindu-mi despre ceea ce am, ceea ce merit, cine sunt.
                                                                                                                 A. F.
                                                                                                                                                                                     Foto - google.ro

22 august 2016

TOT

                                 
                     Vrem să înţelegem ,,tot”. Vrem să ştim ,,tot”. Vrem să fim ,,tot”. Întotdeauna acest TOT devine prea mult sau prea puţin. Pentru că limităm, începând cu noi înşine. Cântărim, măsurăm, calculăm, împărţim, adunăm, diagnosticăm, împărţim oamenii, lumea în bun şi rău, strâmb şi drept, negru şi alb… istovim. În sfârşit!!! Binecuvântată sfârşeală! Obosind înafară, sălăşluim în noi. Acolo unde, de fapt, aflăm că TOTUL nu este TOT niciodată.
                                                                                                                 A. F.
                                                                                                                                                                                     Foto - google.ro

27 iunie 2016

Pe drum


                    Am fost întrebată astăzi unde am dispărut, de ce nu mai scriu nimic. 
                    ,,Nicăieri”, am răspuns. 
                    ,,Şi unde este acel NICĂIERI”? ... m-a iscodit zâmbind.
                    Eu încă scriu! Doar că scriu fără cuvinte, fără urme, tăcută, înăuntru, prea flămândă de mine pentru a mă împărţi înafară. Sunt momente în care te recunoşti pe tine însăţi doar în tăcere. Te strângi în braţe şi încetezi să mai priveşti cu ochii. Doar simţi. Şi urci şi cobori, stai pe loc şi alergi cu braţele strânse în jurul tău, până devii una şi aceeaşi cu tine. Începe să îţi placă să stai aşa, strigându-te pe muţeşte, tânjind către acceptarea întregului adevăr dintre ,,tuşi ,,tine. Aşa scrii pe dinăuntru cu inima. Dacă încerci să desluşeşti cu mintea, nu înţelegi nimic. Pentru că mintea cere gânduri, cuvinte, iar în suflet, în profunzime, este doar tăcere. Şi ce a legat mintea, doar inima reuşeşte să elibereze, în drumul ei spre propriul Tărâm de Nicăieri. 
                                                                                                A. F.
                                                                                                                                Foto - google.ro

1 iunie 2016

Înapoi Acasă


                    Sunt momente în care mă simt Acasă. Stau aşa, plină de mine, şi-mi ascult inima bătând cu ecou, dincolo de forfota atâtor clipe de căutare a ceva ce, de fapt, acum ştiu că am avut dintotdeauna: strălucirea unui suflet de copil.
                      Copilul din mine tresaltă de bucurie. După multă vreme, rătăcit în negare, e băgat în seamă, respectat, mângâiat, iubit şi valorificat aşa cum merită. L-am găsit stând în prag, căutându-mă cu privirea, ca după o foarte mare aşteptare. Nu mi-a reproşat nimic, doar m-a strâns fericit în braţe şi s-a cuibărit la locul lui, în fiinţa mea, ca şi cum n-ar fi plecat niciodată.
                     De atunci, în fiecare zi, îmi aduc aminte de încă ceva din mine. Am şters cu grija ferestrele pentru a putea face lumină, le-am deschis larg să se umple tot spaţiul de soare. Nu prea repede că se poate orbi, nu prea domol că revine uitarea.
                Copilul din mine vorbeşte. E acelaşi ca în fiecare, un copil uitat, împachetat în nenumărate frici de a nu deveni vulnerabil şi ridicol, îndemnat dintotdeauna să ,,crească” din ce în ce mai mic. Indiferent de cât de departe aluneci, el rămâne acolo în prag, aşteptându-te să-l iei în braţe, să te opreşti în tăcere să îl poţi auzi, să prinzi curaj să îl poţi asculta, să ceri înţelepciune să îl poţi înţelege, să-i oferi atât de multă dragoste încât să-l poţi vindeca. El doar aşteaptă răbdător să îţi doreşti să regăseşti cărarea către el, către propriul Sine, înapoi Acasă.
                                                                                                        A. F.
                                                                                                                                Foto - google.ro

28 aprilie 2016

Gând încolţit


                   Mă închid într-un sâmbure de măr şi aştept să mă nasc copac. Ascult cum, de fraged, putrezește mărul şi mă ghemuiesc visând, într-o copleşitoare aşteptare, la îmbrăţişarea rece cu iz de pământ şi iarbă proaspăt cosită. Abia aştept să mă răsfrâng în crengi peste cerul albastru şi norii grăbiţi, să arunc ocheade furişate printre frunze scuturând vânt, să urlu de verde şi de zăpezi târzii, în timp ce strâng anotimpuri... rufe pe crengi, prinse bine cu cârlige de fum. Grea meteahnă. Timpul arde aşteptări între ziua de ieri şi cea de mâine, între ziua ce tocmai a fost şi ziua ce, poate, nu va veni niciodată.
                                                                                                      A. F.
                                                                                                                                  Foto - google.ro

21 aprilie 2016

Acum


                                 Nu mai e timp să luăm de la capăt ziua ce tocmai a trecut. Nu avem cum să schimbăm ceva din ea. Putem doar să cântărim, să punem un petec de înţelepciune peste clipa etichetată drept rebut de un regret sau să înrămăm momentul într-un zâmbet nostalgic, rupt din încântare.
                            Putem să privim înapoi, dar nu mai putem atinge. Totul e o oglindă fără fund, în care imaginile se bălăcesc nestingherite în emoții atât de vii şi totuşi atât de departe. Putem retrăi, dar nu mai putem schimba nimic din ce a fost, putem înţelege, dar nu ne putem întoarce. Trecutul nu e tangibil, viitorul e ficțiune. Ceea ce avem se numește Prezent. Singura concretizare a faptului ca suntem este ACUM. Un ACUM mereu în schimbare, mereu altul, niciodată parcă pregătit pentru noi. Ne e greu să înțelegem că noi suntem cei care trebuie să fim pregătiți să trăim în el, să fim prezenţi acolo unde, de fapt, suntem, dar uităm să fim.
                                                                                                     A. F.
                                                                                                                               Foto - google.ro

15 aprilie 2016

Rânduri, rânduri...

                       Rânduri, rânduri... aşternute pe hârtie, chip și suflet. 
                                                                                              Foto: Anca Florea

10 aprilie 2016

Ecou


                       Mi-e tare drag de omul care stă smerit şi străluceşte fără să facă niciun efort. Nici măcar nu-şi doreşte în mod specific asta. El doar este aşa cum simte. Nu se sfieşte să plângă, doar că nu o face de tristeţe, nici de obidă, nici de furie. Ştie să plângă de fericire şi atât. Pentru că în inima lui e loc pentru tot miracolul care îl înconjoară. Când este certat, nu ceartă; când este nedreptăţit, înţelege; când nu este iubit, el poate iubi. Omul acesta e bun şi cald, ca o pâine tocmai scoasă din vatră. Se oferă hrană tuturor, celor flămânzi, dar şi celor sătui şi lacomi. Nu judecă. Doar se oferă. Şi nu se epuizează niciodată. De ce? Pentru că prin el curg cerul şi pământul, deopotrivă. Atât de simplu… atât de simplu încât devine neînţeles de complicat, uneori.
                       Mi-e drag omul acesta ,,puţin” şi frumos. Nu are nevoie de niciun statut, de nicio copertă, de niciun har deosebit. El este omul pe care aproape nimeni nu-l crede că există. Trecem mereu pe lângă el şi refuzăm să îl vedem. Şi prin fiecare clipă de negare, riscăm să stingem scânteia ce poate aprinde inima unui astfel de om în piepturile fiecăruia dintre noi. Să-i dăm aşadar contur în mintea noastră, să ne deschidem braţele să ne poată îmbrăţişa şi să nu ne temem să îl luăm oaspete pe viaţă atunci când, deşi plecat, glasul inimii lui răsună în ecou, atât de frumos, în inima noastră.
                                                                                                    A. F.
                                                                                                                             Foto - google.ro
Ennio Morricone - Le Vent Le Cri

3 aprilie 2016

Între cer și pământ


                       Printre paşii aruncați pe caldarâm, o monedă de 5 bani licărește în soare. Mă opresc privind-o îndoielnic și încerc să cântăresc norocul ce a dat peste mine. Zâmbesc ironic, dar asta nu mă oprește să mă aplec și să o culeg din praful de pe drum. O las să cadă în poșetă și, cu siguranța norocului la purtător, îmi continui drumul către rutina unei zile oarecare. - Ea acolo, în întuneric, printre toate nebuniile posibile și imposibile din geanta unei femei. -
                      Ziua a trecut sfidător de repede și strada, aproape goală acum, mi se întinde înainte, spre casă. Măresc pasul și privesc în sus, peste oameni, lucruri, zgomote, umbre și alte cele, căutând parcă o oază în care să mă pot opri. Văd luna mare, rotundă, strălucind imensă în noapte. Ca un deja-vu, mă opresc ancorându-mi privirea de ea și încerc să cântăresc cât mă costă încă un strop de imaginaţie. Am zâmbit ironic, dar asta nu m-a oprit să mă ridic și să o culeg de pe cer. O las să cadă în inima mea și, cu încântarea unui vis la purtător, îmi continui drumul către odihna unei nopți oarecare. - Ea acolo, în lumină, printre toate nebuniile posibile și imposibile din inima unei femei. -

14 martie 2016

Desculţ


                        Când intri în sufletul meu, te rog, intră desculţ! Pe podeaua lui am desenat flori vii, care respiră. Păşeşte, dar cu grijă. În niciun caz, nu alerga! Vei obosi repede şi, când vei fi convins că ai ajuns departe, vei realiza că n-ai făcut decât să stai pe loc. De-ţi vei dori prea mult sau prea curând să ştii, să înţelegi, să vrei, să ai, să iei, te vei irosi rătăcindu-te în zadar prin mine. Prin cămăruţele mele nu poţi înainta mişcându-ţi picioarele sau dând din braţe, ci doar ascultându-ţi şi urmându-ţi propriul suflet, iubindu-te şi respectându-te într-atât de mult încât să fii capabil să mă iubeşti şi să mă respecţi şi pe mine. Poţi cere orice doreşti, dar nu poţi lua cu tine nimic din ceea ce nu ţi se cuvine. Poţi veni şi pleca oricând, dar nu poţi rămâne mai mult decât cred eu că este benefic să rămâi.
                     Când intri în sufletul meu, fii tu însuţi/însăţi. Poţi râde, poţi plânge, poţi certa, poţi iubi, poţi urî, poţi fi tu aşa cum eşti. E loc destul pentru orice face parte din tine. Îţi pot fi prieten, frate, soră, simplu ascultător sau călăuză. Te voi îmbrăţişa cu toată fiinţa mea şi nicio temere nu mă va putea opri să te iubesc. Doar un singur lucru te rog, descalţă-te când paşeşti înăuntru. Nu atât pentru faptul că ai putea aduce cu tine praful de afară, ci mai ales pentru că, lăsându-l la intrare, s-ar putea să îţi placă să umbli desculţ şi dincolo de mine, atunci când ai să pleci. De-ţi vei da voie să simţi sub tălpi, din glod, cum creşte verdele de iarbă, îţi vei da voie ţie însuţi/însăţi să creşti mai sus de omul care eşti.
                                                                                                    A. F.
                                                                                                                               Foto - google.ro

1 martie 2016

Primăvara

                    M-am trezit cu braţele pline de tine. Te adunasem toată din aşteptări şi te răsfirasem peste tot, prin aşternutul alb, acum curcubeu, abia trezit cu mine. Mi-ai atârnat soarele în geam şi mi-ai spus ,,Bună dimineaţa!" Ţi-am zâmbit şi, fără preget, am eliberat culorilor tale toţi fluturii inimii mele. Iubirea se simte cel mai bine în iubire, nu-i aşa? Mi-am pus mărţişor un mugur verde, găsit pe pernă, şi am inspirat pe de-a-ntregul, să te cuprind încă o dată toată, cu nesaţ şi ardoare, în aerul de afară. ,,Hei, poate-ţi par caraghioasă aşa în papuci şi pijamale dar, mie chiar mi-a fost dor de tine! Buna dimineaţa, draga mea!"  
                                                                                                   A. F.
                                                                                                              Foto: Anca Florea

20 februarie 2016

Nerostite


                     Am avut o discuţie foarte interesantă, ieri, cu un bun prieten. Am încercat să îi spun că viaţa este ofertantă şi plină de minunăţii atunci când îţi dai voie să le observi peste tot în jurul tău şi, mai apoi, să te iubeşti atât de mult încât să simţi că le şi meriţi, să le poţi primi. Mi-a zâmbit uşor ironic şi mi-a spus că sunt fără remediu. După un întreg monolog despre realitatea crudă şi de neevitat, despre cărămizi, bolovani, nedreptăţi şi alte încrengături, m-a strâns în braţe de rămas bun şi a plecat. Nu l-am întrerupt nicio secundă. Ştiam că ar fi în zadar. Nu avea nevoie să înţeleagă, ci doar să fie ascultat. Fiecare la timpul lui.
                        Mi-a spus că sunt o visătoare. Am zâmbit amuzată. Mai toate discuţiile pe care le port se termină cu remarca aceasta! Ceea ce nu înţelegem este că toţi suntem nişte visători. Doar că o parte învaţă să viseze frumos, iar alţii rămân blocaţi în propriile coşmaruri. Realitatea ne-o clădim fiecare din visele noastre. E o alegere pe cât de simplă, pe atât de greu de acceptat. Cum este să îi vorbeşti nopţii despre cât de frumos este un răsărit de soare? La fel de greu cât să realizezi că şi pe timp de zi stelele, luna sunt tot acolo, sus. Dar de câte ori în zi privim spre ele?
                                                                                                             A. F.

10 februarie 2016

Simplu

                      Păşind printre aripile lor, zboară! E bucurie! Sunt aripi nevăzute pe care un suflet de copil le poartă cu mareţia şi cu simplitatea firescului. Nu îi vedeţi chipul, nu îi auziţi glasul dar, cu toate acestea, îi simţiţi emoţia. Asta pentru că o parte din sufletul vostru aleargă şi ea printre aceleaşi aripi, aducând pentru o clipă, în prezent, încântarea copilăriei de altădată. 
                                                                                                               A. F. 
                                                                                                           Foto: Anca Florea - Piaţa Sfatului, Braşov

31 ianuarie 2016

Parfum de femeie


                           Fără petale e chipul tău iubito, fără umbre singuratice alunecând pe obraji, fără tristeţi gratuite atârnând după ureche. Alt chip senin ca al tău nu vede pământul oricât s-ar învârti, oricât ar răscoli cu copita nopţii praful de pe Lună, oricât ar răvăşi lumina zilei până la soare. Mă pierd privindu-te şi nu mă satur să mă pierd din nou! Tu nici măcar nu ştii, tu nici măcar nu crezi, tu nici măcar nu vrei... să fii atât de frumoasă! Poate tocmai de aceea eşti aşa. 
                          Mă priveşti uşor stingheră și te apropii de mine, înfăşurându-mă, fără scăpare, în zâmbetul tău. E aproape dureroasă atingerea privirii ochilor tăi, cioburi de suflet aruncate naiv pe podeaua inimii mele. Sângerez nostalgic şi pierdut. Iar tu… tu curgi prin mine.
                                                                                                                   A. F.
                                                                                                                             Foto- google.ro

25 ianuarie 2016

Mănăstirea Mraconia, Cazanele Dunării

             Crescută parcă din munte şi din balansul neobosit al Dunării, Mănăstirea Mraconia sălăşluieşte tăcută ca o fereastră a cerului în aşteptarea privitorului. Aici sufletul ţi se pierde într-o clipă, furat de încântarea locului, şi se regăseşte adunându-se din cer, pământ şi adâncuri, în cea mai desăvârşită armonie.
                                                                                                             A. F.
                                           Foto: Anca Florea - Mănăstirea Mraconia, Cazanele Dunarii, jud.Mehedinţí

19 ianuarie 2016

Pânză de păianjen


                        ,,Unele drumuri nu duc nicăieri.”, ai spus. ,,Fiecare drum duce acolo unde vrei tu să ducă.” M-ai privit neîncrezător şi ai păşit înapoi. Ţi-am zâmbit, iubindu-te în cel mai firav şi curat mod cu putinţă şi am păşit înainte. ,,Visezi prea mult!”, mi-ai spus pe un ton aproape răstit. Sufletul tău a devenit din ce în ce mai rece.,,Ce înseamnă prea mult?” Acum înţeleg de ce se temea de inima mea. ,,Fără noimă! Aiurea... fără rost...” Te-ai fi topit şi ai fi alunecat prin tine, fără să te mai poţi opri. ,,Nu înţelegi? Fără visuri suntem ca un trup fără suflare!” N-ai plecat pentru că eu am fost prea mult pentru tine, ci pentru că tu pentru tine ai fost prea puţin. ,,Revin-o cu picioarele pe pământ!” Cândva am strigat pe muţeşte. ,,Sunt pe pământ, dar în felul meu. Îmi deschid aripile pe dinăuntru, să-mi pot desena pe suflet cerul de afară.” Ai fost singurul care m-a auzit. De fapt, noi doi nu ne-am întâlnit niciodată. Doar ne-am atins aripile, din depărtare, şi ne-am zbătut pentru o clipă în dogoarea pânzei de păianjen. ,,Pleacă!” mi-ai spus. Apoi a nins. ,,Cum să plec de acolo de unde nu am ajuns niciodată?” Tot ce ai primit din mine ai pus pe pământ. Tot ce am primit din tine am luat în eter… dincolo de om şi dincolo de soare. 
                         ,,Îmi pare rău! …mai eşti?” Realitatea mea se naşte din visurile mele. Realitatea ta se naşte din absenţa lor. ,,...mie nu! …mai sunt.”
                                                                                                    A. F.
                                                                                                                 Foto - google.ro

Chopin - Spring Waltz  - www.youtube.com

8 ianuarie 2016

Noi suntem culoarea



                         Am să mă rup în albastru şi am să mă arunc în cele patru zări, fără să mă gândesc la cădere; mă va prinde cerul în braţe şi mă va trage în sus, până mă va face una cu neantul. Am să mă îmbrac în roşu şi am să ard una cu focul ce-mi închide inima într-o sămânţă de mac. Apoi, am să mă învălui în verde şi am să cuprind cu braţele mele pământul, până voi începe să miros a iarbă. Când voi dansa voi fi în galben, cu tălpile goale voi bătători în sărut lumina din soare. Violet voi fi după furtună, când liniştea de după stropii de ploaie îmi va împrăştia zbuciumul vânăt. O, da, în roz mă voi îmbrăca atunci când viaţa mă va dori în negru! - încăpăţânare deprinsă de-a lungul timpului.
                    Răvăşind  ordinea  din  dezordine, voi  colora  sufletele  din jur cu râsul meu portocaliu, îmbrăţişându-i prin tăceri sau prin cuvinte, iar iubirea mea, copilăros de naivă uneori, va fi curcubeu într-o sticlă, răvaş purtat de valuri către Dumnezeu. Dincolo de toate acestea, e un alb imaculat şi nesfârşit. Noi suntem culoarea!
                                                                                                     A. F.
                                                                                                                      Foto - google.ro
Ernesto Cortazar - www.youtube.com

- ,,În inima omului se află începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.” Lev Tolstoi